Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Angoasa citadinului de Gheorghe Grigurcu

Constantin Abăluţă e poetul unei materialităţ i rafinate, urbane. Nu marile orizonturi, simbolurile cosmice îl atrag, nici transcendenţ a nu e opţiunea d-sale, ci o muzicalitate domoală, în surdină a mediului în care se află.

Secvenţele acestuia sînt puse-n stihuri ce-i recompun existenţa habituală, unica transcendere a prezentului fiind amintirea copilăriei: „Acolo în odaia cea mică/ unde soarele îşi făcea de cap/ era întotdeauna linişte stereofonică/ Tu puneai plicuri goale pe pervaz/ special ca să fie luate de vînt/ şi duse prin curţile altora/ vîntul e un poştaş atipic/ dispare atît de repede că n-ai timp/ să-i semnezi recomandata/ albul unui plic/ pe iarba verde ori printre fructele dudului/ O, daţi-mi multe plicuri/ să le pun pe pervaz în odăiţa de-altădată” (Plicuri goale). Totul se repliază între pereţii domiciliari. Soarele ancorează nu în altă parte decît în odăi, acestuia fiindu-i cuvenit exclusiv un „salut duplicitar”, bătaia vîntului e îngînată de „trilul” maşinii de scris, acelaşi vînt fluieră prin gura măştii africane de pe bufet. E o reducţie cochet-tînjitoare, id est o captivitate exploatată cu sîrguinţa variaţiilor pe aceeaşi temă. Dacă se întîmplă să iasă pe stradă, actantul simte fiorul unei mici eliberări condiţionate. Îşi îngăduie, euforic, a alerga fără nici o ţintă, a saluta necunoscuţii care-i plac, dar şi a lăsa, poznaş, sticla de lapte în cutiile poştale, apoi a ajunge, după o baie făcută în lac, să se usuce în braţele unei statui însorite. Temeritatea ultimă nu e desigur decît un nostalgic artificiu: „şi pentru prima dată în viaţă/ fii nemilos ca o fotografie/ pierdută” (Aleargă). Defel întîmplător acest devot al limitei interioarelor ezită a pactiza cu ilimitatul: „sunt aureole alburii care se ridică de prin odăi/ sunt frunze pe care paşii le ocolesc/ o întreagă lume scufundată aparen calea ta/ şi nu vei mai avea vreme s-o vămuieşti/ orice materie are un pact moral cu infinitul/ doar carnea şi sîngele omului pregetă încă/ dacă să-l semneze sau nu” (Pact). Drept bilanţ, Constantin Abăluţă articulează un veritabil imn închinat oraşului absorbant: „Frumos e pămîntul oraşul/ să fii viu/ să stai în autobuz şi să priveşti/ prin aburul răsuflării tale/ maşinile şi pietonii/ străzile şi copacii/ Ascultă-ţi ticăitul sîngelui în urechi/ ori al ploii pe geam/ rîvneşte să fii acel chefliu eşuat lîngă un stîlp/ Bucură-te de prima bancă ieşită în cale” (Vecin cu universul). Dar pe această suprafaţă a urbei izolatoare nu întîrzie a se ivi fisuri. Devin la un moment dat perceptibile vibraţiile unui mediu de dincolo de obstacolul său familiar. Un mister al spaţiului larg, al aleatoriului se insinuează între şirurile ordonatelor trăiri. Prima rază de soare a dimineţii înzestrează cafeaua cu „o tristeţe umană”, la uşa casei bat mai multe străzi dintr-o dată, poetul întîrzie pe una din ele spre a gusta soarele cu limba, simţindu-se-n viaţa sa „ca-ntr-o mireasmă/ care pluteşte încotro vrea ea” (Să am tăria să n-o contrazic…). Intervine un peisaj ambiguu al interiorului mixat cu exteriorul meteorologic, viaţa se grefează pe iluzia morţii: „În odaia mea e primăvară pe pereţi şi toamnă pe tavan/ diagonala norilor sfîrşeşte în valea cu ceaţă/ covoarele disimulează paşii celor morţi/ ca fotograful ce voalează clişeul săracului” (Timpul). Şi chiar: „Sunt trist pentru mine că sunt aşa cum sunt/ pentru lume că este aşa cum este Simt fiecare zi/ bandaj grosolan pe-o nevăzută rană/ privesc frunza căzută pe pervazul ferestrei” (Să am tăria să n-o contrazic…). Stînd la fereastră, autorul intuieşte raportul mutual dintre anorganicul odăii şi organicul vegetal ce-l împresoară: „Îmi place să privesc pe fereastră./ Poate că şi arborilor le place să privească/ în odăi. Ei ce nu deosebesc opacul de străveziu/ cum ştiu să surprindă căldura umană?” (Simple fenomene respiratorii). O superfetaţie egotică se răzbună: „De-atîta eu însumi mi-este frig/ ghemuit lîngă telefon aştept cele cinci continente/ să-mi afle tăcerea de sub limbă/ pentru orice cuvînt nerostit vîntul îmi ridică o statuie” (În lumina străzii…). Aşadar un final introspectiv dar şi hiperbolizant, care contrariază mulţumirea molcomă a citadinului confortabil instalat. O plonjare a acestuia într-o interfaţă dintre infinitul mic şi infinitul mare, cum o pătrunzătoare angoasă aptă a încununa personalitatea lui Constantin Abăluţă, una dintre cele mai remarcabile ale poeziei noastre actuale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara