Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Anonimul veneţian de Val Gheorghiu


Fur, o clipă, faimosul titlu, pentru că nici un altul n-ar putea numi mai nimerit condiţia în care se află cel ce calcă Veneţia, fie "persoană însemnată" a lumii, fie fitecine. Pentru că, a intra în Veneţia şi a te supune ritmului ei, adică a te include în aiuritorul şuvoi uman ce vînzoleşte, zi şi noapte, oraşul din lagună, înseamnă a te lepăda - chiar dacă nu vrei - de orgoliile măreţiei proprii, a te confunda cu ceilalţi, a deveni, într-un cuvînt, un simplu anonim, vieţuind un răstimp în Veneţia: a fi veritabilul anonim veneţian. Ce-ţi rămîne să faci? Să fii simplu (sau complicat) spectator al acestei minuni lumeşti şi... dacă, mă rog, eşti prevăzut şi cu un pix, să notezi (cît poţi) una, alta, adică să selectezi din fluxul năucitor de noutăţi ce vin spre tine doar cele care crezi că merită să reconstituie... ceva de nereconstituit: viaţa caldă, pulsatilă, a Veneţiei.

*

* *
Gondolele. Desigur, gondolele. Care, alături de măştile carnavalului veneţian, multiplicate demenţial-ubicuu, înseamnă Veneţia. Gondola, ca emblemă a cetăţii de unde, încă de la anul o mie, dogele Orseolo cutreiera cu corăbiile sale coasta Dalmaţiei, dînd lumii primul semn că Veneţia există. Pe de altă parte, gondola veneţiană nu poate fi despărţită, simbolic, de soarta cetăţii. Obiectul acesta e atît de bizar în eleganţa lui plutitoare, încît a-l lua drept simplu vehicul - fie el şi unul de plăcere - înseamnă a-l anula. (Mai întîi, o paranteză: nu există moment de pauză al... vehiculului, ca gondolierul să nu-l umple cu dichiseala, aproape senzuală, a elegantei luntrii; mîna vînjoasă şi bronzată mîngîie, cu o cîrpă, plinurile şi golurile unicei sale amante, întru neîntrerupta ei strălucire.) Culorile gondolei: negrul, aurul, roşul. Negrul ciumei care a decimat cîndva cetatea. Aurul majestuos al bogăţiei şi nobleţei. Roşul fastului carnavalesc. E o eleganţă care logodeşte spaimele morţii cu triumfurile vieţii.

*

* *
Serenissima cetate, văzută, întîi, din trenul ce străbate apa leneşă a lagunei, spre a intra în gară, îţi retează brusc preconceputa grandoare, instalîndu-te într-un fel de mică/mare deziluzie, ca în faţa oricărei grandori a globului, dinainte confecţionată. Dar asta ţine o clipită. Pînă ce te dai jos din tren şi începi să faci paşi pe...uliţă. E, într-adevăr, o uliţă această Strada Nuova (fostă regala Vittorio Emmanuele II, dar cum italienii, din pîntecele mamei lor, republicani...), stradă care, kilometri întregi străbate o distanţă ce leagă - întortocheat şi incredibil de îngust - gara de Piaţa San Marco. Pe ea se perindă, din zori pînă-n noapte, sublim-bezmeticul convoi du-te-vino al pedestraşilor lumii. Şi încă, mărşăluind pe uliţă, frecîndu-te de zidurile peste care mistria n-a mai trecut de multe vieţi de om, şi escaladînd desele "podeţe", tot nu dai de măreţia promisă. Iată însă, în sfîrşit, momentul: Piaţa San Marco. Da, cînd ai pătruns în această agoră a agorelor pămîntului, poţi îngîna extatic: Veneţia! Aici e, într-adevăr, Veneţia unică. Hipnotizat, cauţi un loc unde miile de porumbei n-au năpădit încă, unde încălţaţii şi descălţaţii continentelor nu se află pe moment, şi te întinzi, pur şi simplu, pe dalele multicentenare. De aici, de la cota zero, atît de frecvent şi mirific inundată de apele mării, ochii văd ce n-au mai văzut (şi, probabil, nu vor mai vedea) niciodată: plăsmuirea din piatră a omului, într-unul din momentele lui astrale, îngemănată cu divinitatea mării, cerului. Bazilica San Marco, Palatul Dogilor, Campanila: reperele auguste. Aici voi veni - atunci cînd labirintul oraşului, cînd şuvoiul mărşăluitorilor mă vor sufoca - chiar şi de cîte două, trei ori pe zi. Miezul nopţii, aici, în San Marco, întins desculţ pe dalele veşniciei, te împacă măreţ cu tine însuţi. Măcar o clipă.

*

* *
Pe trotuarul din faţa Casei Correr, unde se află expuse "Uşile" mele ieşene, un flăcău, extrem de chipeş, îşi are instalat "atelierul" ambulant: o măsuţă cu un album fotografic documentar (reclama lui), două scăunele albe şi geanta burduşită cu ustensile. Ce face chipeşul? Tatuaje. Mai tot timpul pe unul din scaune se află aşezată o fată. De obicei, blondă. Nordicele îi asigură "pictorului" clientela de bază. Minute în şir, Brunhilda îşi oferă maleola, subsuoara, pîntecele crud, stiletului negru al musculosului italian. Scena, de-o excitantă lascivitate de alcov, este, în foiala însorită a trotuarului, de o plasticitate rece, neutră, de scenă.

*

* *
Catedralele. Atît de multe, de o magnificenţă atît de frapantă! Te întrebi cum a fost posibilă o astfel de densitate pe un teritoriu atît de redus. Fiecare, în parte, "transferată" în vastele spaţii europene mai puţin hărăzite de soartă, catedrala aceasta ar fi însemnat obiectiv excepţional în calea pelegrinilor lumii. Aici însă?... Şi unde mai pui că, în mai fiecare, păşindu-i lespezile reci, dai de un Tintoretto, de un Tiţian, de un Giordano, de un Liberi. Cu pînze enorme, mai defel cunoscute în marile albume internaţionale. Oferindu-se parcă doar ţie, acum, într-o mult favorizată exclusivitate. Ieşim, în lumina unui crepuscul de vitraliu gotic, din refectoriul de la Casa Cardinal Piazza, unde bucatele maicilor coborîseră parcă atunci de la o cerească cină, ieşim deci în întîmpinarea nopţii şi, cînd să trecem unul din inombrabilele poduri, privirea ne cade în dreapta, pe o astfel de catedrală: Madonna dell' Orto. Sub imperiul aceleiaşi impuse obişnuinţe, intrăm. Minune: opt pînze de Tintoretto! În faţa căreia ţi se taie respiraţia? În faţa "Prezentării Fecioarei la templu"? În faţa "Judecăţii de apoi"? Eclerajul inspirat-savant al primei îi şi perpetuează acesteia, după patru sute de ani, o prospeţime aproape tactilă, senzuală. Ieşim, împăcaţi cu noi înşine, în noaptea veneţiană.

*

* *
Puhoiul trăpaşilor lumii, pe Strada Nuova, are ceva de manevră psihiatrică. De la un pavilion la altul. Necesară scoaterii, o clipă, din chingile claustrării clinice. Omenirea asta, nevoită să se strecoare prin ţarcul coşcovit ce-o poartă fie spre Piaţa San Marco, fie spre gară, pare tehui-halucinată de ce şi-a propus. Feţele, chiar şi rar zîmbitoare, se circumscriu, consimţit, unui subit sindrom maniacal. Fără previzibil remediu cît durează autoimpusa deambulare. Doar copiii... Singurii, ei, zbenguindu-se printre picioarele pedestraşilor, rîzînd şi ţipînd firesc, par... normali în acest demers al părinţilor lor, ce şi-au dorit, la urma urmei, plăcerea călătoriei. Intru în puhoi şi, retrăgîndu-mă o clipă, protectiv, în piaţeta cu statuia lui Goldoni, mă văd în oglinda pizzeriei: acelaşi facies de maniac al deambulării. Rictusul jovialului dramaturg, pişicher-galant, mă deconectează. Doar pînă reintru în halucinatul puhoi.

*

* *
S-aprind luminile la Ponte Rialto. Canal Grande e acum o magnifică înscenare: apa forfoteşte de ambarcaţiuni mari şi mici, strălucitoare cutii de sardele, terasele de pe chei, multe şi elegante, gem de lume. Nu flămîndă, nicicum, ci doar cu chef. Un chef dezmăţat, de omenire aflată parcă în ultimul ei ceas. Marele regizor neştiut poate fi mulţumit de bagheta-i luciferică. Rumoarea generală se rupe brusc: o canţonetă! Pe sub pod trec, grupate, cinci gondole auriu-negre. Pline cu bătrînei nordici, gălbui-pufoşi, în veselă transă vesperală. Din ultima lor gondolă, dintre aceşti copii bătrîni, un tuciuriu rotofei, cu mari favoriţi albaştri, vocalizează sfîşietor: O, sole mio... Înfiorîndu-şi acordeonul fanat. În urma lor, implacabil, rumoarea anonimei înscenări.

*

* *
Pictorul care, dimineaţa, sub umbrelă, lucrează pe trotuar, la Santa Fosca, şi care a deprins deja de la mine un "bună dimineaţa" extrem de trilat în gura lui, îşi instalează seara, noaptea, şevaletul în plin San Marco, între ultimii pelegrini, sub luminiţa unei lămpi agăţate în cozoroc. Ce pictează? Aceleaşi şi aceleaşi case şi podeţe coşcovite, ştiute de el pe de ros. Colorate cu guaşa tincturată a insomniacului. Urmărite, acum, de ochii încercănat-hulpavi ai neadormiţilor lumii.

*

* *
Azi, un unic reper: Tintoretto. "Nunta din Cana". La Santa Maria della Salute. Ce întremător e să faci kilometrii ăştia, pe jos, de la Santa Fosca, pînă aici, la colosala bazilică, doar pentru... o pictură! Da, dar pictura aceasta încorporează şi autoportretul pictorului. În obişnuita stratagemă a genului. Ce tentaţie! Numai şi datorită amănuntului... auctorial. Cînd pictează pînza, Tintoretto are patruzeci şi trei de ani. Om relativ tînăr. Deşi chipul său, în partea de jos a imensei lucrări, la colţul apropiat al mesei, e deja al unui bătrîn: e paradigmaticul bătrîn al Renaşterii, corcitură de truditor etrusc şi de vizionar iudeu. Oranjul roşcat al veşmîntului e diseminat, contrapunctic, în restul compoziţiei, cu precădere pe ceilalţi bărbaţi, pe Isus însuşi, cu oarecare partizanat misogin, femeile, toate doar pe una din laturile mesei, sînt pictate în griuri calde, rumenite uşor spre decolteurile aţîţătoare. În care se înfig şi ochii totuşi concupsicentului pictor. Sub cele trei arcade ale fundalului, replica roşului: cerul. De un albastru dumnezeiesc. Emoţie covîrşitoare. Ca să scap de tensiunea ei, mă-ntorc "acasă", la Santa Fosca, distrat, cu barca. De-abia cînd intru în cameră, îmi dau seama că panglicile de la pălăria gondolierului erau colorate roşu, albastru.

*

* *
Cine-o fi stînd în casele astea, unele din ele palate dintr-un pigmentat coşmar, altele doar cochete hardughii, toate însă convieţuind, imemorial, cu apa, într-o osmoză inimaginabilă în altă parte a globului? Cine? Pentru că, se ştie, oraşul - demografic - e foarte bătrîn. Tineretul micii comunităţi, numită azi Veneţia, trăieşte departe de părinţi, în oraşele vecine, cu dinamică modernă. Stau de două săptămîni aici şi n-am văzut deschizîndu-se o fereastră, n-am văzut un cap de om în pervazul în care, încîntător, palpită în culori fragile, mai ales roşul, glastra. Întreţinută, aceasta, cu mania celui ce nu poate căcla o palmă de pămînt, un răzor, o peluză. Cum să deschid fereastra - reproduc eventuala replică a veneţianului - dacă, peste drum, la trei metri, şi-o deschide pe-a lui celălalt? Cum să-mi apăr clipa de linişte, de singurătate? Caut, noaptea, cu ochii stupefacţiei, o fereastră luminată: în zadar. Să reziste, oare, prezumţiosul endecasilab: "S-a dus viaţa falnicei Veneţii?"

*

* *
Schiţez, de pe mărginaşul chei, nişte gondole ancorate. Veneţieni dezabuzaţi mă ocolesc absenţi, ducîndu-se în treaba lor. Dac-aş face asta pe Bahlui, în cîteva minute m-aş sufoca sub răsuflarea curioşilor. Da, dar aici e Veneţia lui Guardi şi Canaletto, plainairiştii lagunei. Firescul ca normă civică.

*

* *
La Standa, în faţă, nedezminţit, nebunul cu trompetă. Costumat - cum altfel! - marinar. Dar e nebun? Pentru că doar se preface a cînta din instrumentul lui boţit. La subsuoară, strînge un tranzistor jerpelit, din care ies, bubuitor, marşurile unei fanfare interbelice. El e, adică, solo trompetă. Şi bancnotele s-adună, slavă domnului, în tocul deschis al trompetei. Nebun?

*

* *
Cînd totul începe să se liniştească, revin mereu pe debarcaderul de la Cà d'Oro. Mă-ntind pe scîndura lată, lîngă fata şi băiatul ce-şi spun vorbe dulci. În italiană? În japoneză? Ba, chiar în italiană, dar italiana lor, ca şi-a altora din categoria de rînd, e-o limbă atît de precipitată, atît de mîncătoare de sunete, încît percep gîngureala celor doi lagunari ca producîndu-se între, ştiu eu..., japonezi, tailandezi, coreeni. Pe Strada Nuova, în schimb, prăvăliaşii, între ei, schimbă vorbe doar în glissando-uri de operetă, cu epurarea cvasicompletă a consoanelor. Italiana lui Montale? Da, rar. Cînd, iată, rasat-frumoasa şi eleganta veneţiană - ca o altă Eleonora Duse - ieşind din Teatrul La Fenice, e condusă, temperat-colocvial, de ireproşabilul veneţian.

*

* *
Trec, în dimineaţa asta peste Canal Grande, mă aflu sub zidurile bătrînei Academii de Artă. Văd un pictor al străzii. Unul din cele cîteva sute. Mă opresc în spatele lui şi-i urmăresc, stupefiat, dexteritatea cu care-şi mînuieşte un simplu cărbune, iscînd unul din palatele oglindite în apă. Magie de fachir. Nu rezist tentaţiei de a-l întreba, complezent, cu ce fel de cărbune lucrează. Ca şi cum asta ar explica prestidigitaţia lui. Îmi explică afabil. Şi drept "răsplată", îi ofer pliantul cu "Uşile" mele. Îl ia, îl cercetează profesional şi exclamă: o, che lavoro! E unicul moment veneţian în care, iluzionat, îmi vine să cred că nu sînt doar un biet... anonim.