Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Antoaneta Ralian: „Rafturile cu cărţile mele – conserve de timp, de tinereţe, de emoţii” de Dora Pavel


Carte frumoasă,
cinste cui te-a tradus

La cunoscutul vers arghezian, folosit ca motto în tot felul de împrejurări, "Carte frumoasă, cinste cui te-a scris" s-ar putea adăuga unul complementar, "Carte frumoasă, cinste cui te-a tradus".

Am primit în aceste zile, de la Antoaneta Ralian, o nouă ediţie dintr-o traducere a sa, de mare dificultate, Jurnal din anul ciumei, de Daniel Defoe. Această versiune românească se remarcă imediat prin fluenţa frazelor, prin mulţimea de sinonime inteligent orchestrate, prin limba veche şi totuşi imediat accesibilă, în care sunt evocate întâmplări petrecute în urmă cu peste trei secole. M-am gândit cu simpatie la scriitorul englez, cu destinul lui atât de schimbător, dar m-am gândit, cu aceeaşi simpatie, şi la traducătoare, fără care n-aş fi reuşit, într-o viaţă de om, ca, pe lângă tot ceea ce fac, să mă mai şi iniţiez în limba engleză din secolul şaptesprezece ca să citesc în original Jurnal din anul ciumei.

Cine este Antoaneta Ralian? Este o doamnă frumoasă şi distinsă, care în curând, la 24 mai, va împlini 85 de ani. În fiecare zi se îmbracă elegant, se fardează şi se aşează la masa de lucru, continuând o muncă de traducător în care s-a angajat de o viaţă. Uneori, când primeşte cărţile de semnal dintr-o nouă traducere a sa, vine în vizită la noi la redacţie, la România literară, şi ne dăruieşte şi nouă câte un exemplar, cu o dedicaţie scrisă cu delicateţe şi căldură. Este entuziastă, are planuri mari şi ne transmite şi nouă elanul de a ne duce la bun sfârşit proiectele.

A tradus în română, din engleză, dar şi din franceză, mari scriitori ai lumii, de la Oscar Wilde la Henri Miller, de la Charles Dickens la Virginia Woolf. Aproape fiecare nouă traducere a sa reprezintă un eveniment cultural. Datorită strădaniei şi talentului ei, copiii din România şi părinţii lor şi bunicii lor au acces la fermecătoarea istorisire despre Alice în Ţara Minunilor.

Antoaneta Ralian ţine pasul cu evoluţia limbii române, este la curent, printre altele, cu achiziţiile lexicale de ultimă oră, datorate tinerei generaţii. Când a tradus cărţile lui Henri Miller, pline, cum se ştie, de cuvinte licenţioase, i-a sunat pe unii tineri cunoscuţi de ea rugându-i să-i explice care sunt termenii argotici la modă în materie de sex. A fost un amuzament general, dar a fost şi o lecţie de profesionalism, care i-a impresionat pe tineri. Dintr-un anumit punct de vedere, Antoaneta Ralian e mai tânără decât noi toţi. Îi urez din toată inima "La mulţi ani!", îi declar în mod public că o iubesc şi aştept să-mi aducă în dar noi traduceri, la fel de bine făcute, ca şi cele de până acum, care compun o întreagă bibliotecă de literatură universală.

"Bos suetus aratro"

DORA PAVEL: Dragă doamnă Antoaneta Ralian, aş vrea să vă mărturisesc din capul locului admiraţia mea (şi nu doar a mea) pentru forţa pe care o aveţi, la cei 85 de ani împliniţi acum, şi să vă doresc aceeaşi energie creatoare, pentru a ne înlesni, şi de-aici înainte, accesul la noi pagini de literatură universală. De unde resursele acestei vitalităţi nemăsurate, la o vârstă la care doamnele lumii se cred îndreptăţite să-şi petreacă altfel timpul, de exemplu, călătorind? Nu vă ispiteşte şi pe dumneavoastră un asemenea răsfăţ?

ANTOANETA RALIAN: Îţi mulţumesc, dragă Dora Pavel, pentru urări. Îţi promit că mă voi strădui să mă conformez şi să le împlinesc doar ca să-ţi fac pe plac, pentru că nu vreau să-i dezamăgesc pe cei dragi. Cât despre cuvintele frumoase pe care le-ai spus despre mine, am mai scris undeva, de curând, că la vârsta mea elogiile îmi sună ca nişte necrologuri anticipate. Dar haide să nu fim morbizi. De unde îmi extrag la vârsta mea resursele de energie, puterea de muncă? Nu ştiu, cred că sunt ingrediente din compoziţie, din cocă, le am în mine. Aş putea răspunde bombastic, lozincard, că din pasiune pentru muncă sau din simţul datoriei. Paradoxal, răspunsurile bombastice sunt foarte apropiate de adevăr. De când mă ştiu, lucrez, şi o fac cu plăcere. Traduc cu pasiune, cu dragoste de carte, de literatură. Şi muncesc cu o conştiinciozitate înnăscută, pe care astăzi o consider de natură bovină. Profesoara mea de franceză ne spunea că Bossuet şi-a luat numele din sintagma latină bos suetus aratro ("boul deprins cu plugul"). Păstrând proporţiile, aşa sunt şi eu. Da, mi-ar plăcea şi mie să fac parte dintre bătrânele care la pensie colindă lumea, dar, din păcate, ce vrea sufletul nu vor picioarele. Situaţie antagonică.

D.P.: La fel, vă percep şi ca un model de longevitate a lucidităţii, înainte de orice. Puteţi recomanda exerciţiul minţii ca o garanţie a menţinerii prospeţimii ei?

A.R.: Nu cred că există reţete pentru longevitatea lucidităţii. Gimnastica minţii, exerciţiul spiritului e un element sine qua non, aşa cum e sportul pentru trup. Sună ca sfaturile medicului de la televizor, mai lipseşte să propovăduiesc mens sana in corpore sano. Dar cred că este esenţial să menţii permanent contactul cu realitatea înconjurătoare, culturală, socială, politică, prin televizor, oricât ar fi el de tembelizant, prin presa culturală, prin discuţii, dacă ai cu cine. În zilele de vineri, când o vânzătoare de ziare îmi aduce acasă revistele culturale, stau şi le sorb până pe la două-trei noaptea, chiar dacă sunt sau nu de acord cu unele articole. Şi, după aceea, mă simt "la curent", integrată în circuit. Dacă, din păcate, prin educaţia mea provincială, am fost lipsită de sport fizic, mă delectez acum cu tot felul de sporturi mentale: dezleg cuvinte încrucişate (din cele grele, inteligente, nu integrame puerile), îmi plac filmele de mister, bine făcute, în care mă simt deşteaptă, pentru că îl prind pe asasin înaintea lui Poirot sau a inspectorului Morse. Şi... citeeesc...

D.P.: Vi s-a întâmplat să credeţi în anumite valori în tinereţe, iar pe parcurs să le înlocuiţi cu altele? Când s-a produs această mutaţie? Privind în urmă, ce valori aţi selecta acum?

A.R.: Bineînţeles că în tinereţe am crezut în valori şi în modele. În valori cred şi acum, în frumos, în bine, în adevăr, în loialitate, în omenie, dar nu mai cred în oamenii care ar trebui să le întruchipeze. Prefacerea s-a produs în mine. Dintr-o adolescentă sentimental-idealistă, am devenit cinică, amară, neîncrezătoare (ah, şi câtă nevoie am să cred în oameni!). În cazul creatorilor pe care-i admir, mi-e greu să disociez opera, ca entitate de sine stătătoare, de viaţa lor personală, urâtă. Am văzut într-un reportaj la TV că şi Einstein era mare curvar. Am fost oripilată. Sper că nu şi Albert Schweitzer sau Bach. Mai lipseşte să aflu că Maica Tereza a pozat în tinereţea ei pentru pictorialele din revistele lucioase... Ce valori aş selecta azi? Frumosul în artă, dragostea, dragostea de oameni, de animale, de flori, seninătatea, intangibila, inaccesibila seninătate.

"Spre deosebire de tiza mea, regina, eu îmi voi păstra capul pe umeri"

D.P.: Antoaneta Ralian... Aveţi un nume frumos, sonor, şi delicat, şi aspru, aş spune. Vă simţiţi în acord cu numele şi cu prenumele dvs.?

A.R.: Zău, îţi place numele meu? Are o rezonanţă sonoră, pentru că are mulţi a. Am fost foarte flataţi, şi eu, şi soţul meu, când am văzut că ai dat numele Ralian unor personaje din admirabila Agata... Însă numele Antoaneta nu-mi place, diftongul oa are o notă batraciană. De fapt, în acte, sunt Antoinette, în franceză, şi, în tinereţe, repetam gluma nesărată că, spre deosebire de tiza mea, regina, eu îmi voi păstra capul pe umeri. Şi l-am păstrat, rareori mi-am pierdut capul.

D.P.: Destinul dvs. este printre destul de puţinele, dintre cele pe care le cunosc eu, care au avut şansa de-a se menţine în magnetismul unei mari iubiri, a unei singure mari iubiri. Este acesta un merit al dvs., mâna hazardului, un efect al educaţiei primite, un fler teribil în a vă descoperi "perechea arhetipală"?

A.R.: Da, am trăit destinul unei mari iubiri. Căsătoria mea cu Marius Ralian a ţinut fix 60 de ani. Dar, într-o căsătorie longevivă, iubirea, pasiunea ardentă se consumă în primii ani. După aceea e vorba de adânca afecţiune, tandreţe, empatie, prietenie, care sunt mai profunde şi mai calde decât iubirea. La noi nu a fost vorba de "intuirea sufletului-pereche", formulă telenovelistică. Ne-am cunoscut, prea puţin romantic, mai curând culinar, la cantina Agerpres - el ziarist, eu studentă. Şi am constatat că, fiind amândoi născuţi în Zodia Gemenilor, iubeam aceleaşi cărţi, aceeaşi muzică, aceleaşi filme. Şi ne-am iubit şi unul pe celălalt. Asta nu înseamnă însă că am trăit 60 de ani de turtă dulce şi de comuniune extatică. Ne certam destul de des, fiind amândoi la fel de impulsivi şi de obstinaţi, ne cunoşteam punctele vulnerabile şi ne înţepam exact în ele (regretând dureros după aceea). Am iubit mereu iubirea lui pentru mine. Narcisism - e universal uman. Cât de inuman e uneori universalul uman!

D.P.: Aţi avea plăcerea de-a destăinui şi altora povestea bileţelelor de dragoste cu care ştiu că aţi fost răsfăţată o viaţă întreagă?

A.R.: Da, nu mi se pare că dezvălui intimităţi dacă povestesc despre bileţele. Soţul meu era un romantic incurabil, un sentimental desuet. Îmi aducea mereu flori (chiar şi după decenii de mariaj) şi-mi strecura bileţele dulci, zaharoase, sub pernă, sub farfurie, în buzunarele capoatelor sau legate de gâtul căţelului nostru. Acum, foarte recent, când se împlineşte un an de la dispariţia lui şi când eu împlinesc matusalemica mea vârstă (cele două evenimente s-au petrecut foarte aproape unul de celălalt), am luat întâmplător o poşetă veche, pe care n-am mai purtat-o de cel puţin cinci-şase ani. Şi am găsit, ascuns într-un compartiment al poşetei, o tandră declaraţie de dragoste, scrisă pe un bileţel pe care nu l-am văzut niciodată. Nu sunt superstiţioasă, nu cred în fenomene paranormale (pentru că nu mi s-au întâmplat), nu cred într-o organizată lume de apoi. Dar nu mă pot împiedica să văd în apariţia acestui bileţel, exact în preajma aniversării mele, un mesaj de dincolo, un semn, un cadou de la soţul meu. Şi sunt puternic bulversată.

Telefonul-drog

D.P.: Cum se poate supravieţui în acea singurătate atroce, indescriptibilă, în care v-aţi pomenit brusc în urmă cu un an?

A.R.: Singurătatea e sfâşietoare când timp de 60 de ani ai avut un alter ego care te-a părăsit. Şi când, înjumătăţită fiind, nu te simţi bine în propria ta companie, când nu te placi, când nu eşti "genul tău", aşa cum se întâmplă în situaţia mea. Când nu ai cu cine să împărtăşeşti simfoniile beethoveniene, dirijate de Barenboim, la Mezzo, sau un superb reportaj despre Gauguin, la TVR Cultural, o magnolie înflorită, o pagină de traducere care ţi-a ieşit bine, un porumbel care s-a născut pe balconul tău dintr-un simplu ou, lăsat acolo de o porumbiţă... Am mulţi prieteni, care îmi telefonează regulat, şi din ţară, şi din străinătate, dar, după cele câteva minute de comunicare telefonică, singurătatea se reinstalează ca la ea acasă. Am devenit dependentă ca de un drog de telefonul pe care de un an de zile mi-l dă în fiecare seară Adriana Bittel, fie că avem ce să ne spunem sau nu. Sigurii mei parteneri sunt cartea pe care o traduc (panaceul-muncă) şi postul de televiziune Mezzo. Şi cea mai cumplită singurătate e cea din weekend. În tinereţea mea, cântam cu alean un cântec care se numea Tristă duminică. Şi acum, duminicile mele sunt triste, cu telefonul amuţit, pentru că toţi prietenii mei sunt la iarbă verde, la aer aşa-zis curat, la copii, la vilele de la munte sau la casele de la ţară, unde, din motive criptice, ştiute numai de ei, niciodată nu am fost şi eu invitată. Duminicile, când ştiu că am rămas singură pe tot etajul, cu mobilele care trosnesc ca într-un film horror, cu beţivii gălăgioşi din buticurile non-stop de la parterul blocului. Mă rog să se facă odată luni.

D.P.: Vă mai rămâne munca dintotdeauna... Aveţi un palmares incredibil, cred că aţi bătut toate recordurile ca volum de traduceri, nemaivorbind de calitatea lor.

A.R.: Inevitabil, am trecut la latura profesională. Mie mi-au apărut peste 110 traduceri noi (excluzând reeditările) de romane, numeroase piese de teatru, eseuri, precum şi note personale de călătorie, prefeţe, articole, interviuri. Am mai spus-o, când mă uit la rafturile cu cărţile mele, văd în ele conserve de timp, de tinereţe, de emoţii. Prima carte, o traducere din italiană, mi-a apărut în 1954. De atunci, am publicat, în medie, două cărţi pe an. Şi anul acesta, în 2009, urmează să-mi apară două romane noi şi două sau trei piese de teatru. Cum criza economică a devenit un pretext universal pentru toate amânările şi tergiversările, mi se spune: Memoriile lui Tennessee Williams or să apară în toamnă, piesa Trandafirul tatuat, de Tennessee Williams, va fi pusă în scenă la Bulandra în octombrie, piesa de la Teatrul Mic va fi pusă în scenă de Mălăele în decembrie ş.a.m.d. Pentru toţi, "în toamnă" e un mâine, după vară. Pentru mine, însă, la 85 de ani, din luna mai şi până în toamnă, e un răstimp uriaş de îndoieli, de temeri, aprehensiuni.

D.P.: M-am bucurat să văd că lexicoanele noastre, diversele lucrări de referinţă înregistrează şi numele traducătorilor, mai ales că soarta lor a fost considerată mereu una ingrată, uneori numele celui care a transpus un text în limba română nefiind consemnat nici măcar de către edituri, în promovările de carte, sau nefiind reţinut de către publicul larg. Sunteţi mulţumită de aprecierea de care aţi avut parte?

A.R.: Aici, cred că e vorba mai curând de şansă decât de valoare. M-am bucurat întotdeauna de recenzii extrem de elogioase (am un sac plin de tăieturi din presă), semnate de nume sonore, am primit multe premii, mi s-au luat numeroase interviuri, figurez pe pagini întregi în dicţionarele de scriitori români. Dar cea mai mare plăcere o încerc când sunt oprită pe stradă sau la spectacole sau în spitale, de cititori necunoscuţi, care mă recunosc după poze apărute în ziare sau după emisiuni avute în trecut la TV (astăzi refuz, din cochetărie, orice apariţie pe ecranele televiziunii), şi-mi mulţumesc pentru cărţile mele. Mi s-a semnalat că cineva numit Ionuţ Pepenar a scris în blog un comentariu întreg la un articol al meu, apărut în "Dilema veche". Mi-a făcut aproape tot atâta plăcere cât şi faptul că sunt menţionată în selectivele istorii literare ale lui Alex. Ştefănescu şi Nicolae Manolescu sau că Radu Cosaşu mi-a dedicat una din rubricile sale de "extremist de centru". Îţi mulţumesc, Ionuţ Pepenar!

D.P.: Jucându-ne puţin, aş vrea să aflu ce ar selecta cititoarea Antoaneta Ralian din romanele traduse, dacă ar fi să încropească un construct compozit, un insolit (imposibil) roman?

A.R.: Am spus şi repet: prefer să fiu un traducător bun decât un scriitor mediocru (vechea poveste cu fruntaş în sat sau codaş la oraş). Prin reducere la absurd, dacă aş încropi un roman, aş lua personaje feminine din Virginia Woolf, personaje masculine enigmatice din Amos Oz, filosofie de viaţă din Iris Murdoch, peisagistică şi senzualitate din D.H. Lawrence. Şi ar ieşi un ghiveci indigest, un compozit insalubru.

"După dulcea cină cu Chianti"...

D.P.: Pentru a ne menţine în atmosfera colocvială, destinsă, v-aş ruga să-mi redaţi o întâmplare nostimă, hazlie din viaţa dumneavoastră.

A.R.: Hazlie acum, privită în retrospectivă, dar extrem de penibilă la vremea respectivă. Prin anii '70, am fost invitată la Londra, de British Council (de fapt, am fost invitată în trei rânduri). La sediul British Council, m-a primit un director fermecător, bărbat bine, colosal de politicos, spiritual etc. Antenele mele de femeie cochetă mi-au semnalat că mă place. Ceea ce l-a crescut şi mai mult în ochii mei (om de gust, nu-i aşa?). Trebuia să-l impresionez. Aveam un program foarte încărcat: de la 8 dimineaţa, alergam de una singură de la un capăt la altul al Londrei şi luam legătura cu editori, scriitori, institute culturale. Era necesar să fiu inteligentă pe englezeşte, ceea ce nu-i uşor. Într-una din primele seri, directorul m-a invitat la Teatrul Naţional. Spectacolul începea la ora 9 şi, înainte, mi-a oferit o masă copioasă la restaurantul teatrului. A comandat şi o sticlă de vin Chianti, mi s-a întipărit în minte. La masă eram amândoi foarte volubili, şi eu, gata să-l dau gata. La ora 9 am intrat în sala de teatru cu fotolii roşii, moi şi confortabile. Eu, extrem de obosită de alergătura de peste zi şi cu aburi de Chianti în cap. Piesa era una din comediile slăbuţe, insipide, ale lui Bernard Shaw, The Philander (Afemeiatul). Jucată clasic, ca pe vremea lui Bernard Shaw. De la primele scene, m-a învăluit un dulce somn, în dulcele fotoliu, după dulcea cină cu Chianti... Am dormit dusă în timpul întregii piese (din fericire, scurtă şi fără pauză). Din când în când mă trezeau zgomotele de pe scenă şi mă uitam, pe furiş, la profilul din stânga mea: nemişcat, rigid, sever, tăcut. Nu îndrăzneam să fac vreun comentariu, pentru că habar n-aveam de ceea ce se petrece pe scenă. La întoarcere, în maşină, aceeaşi atitudine rigidă, în deplină tăcere. Volubilul fermecător se prefăcuse într-un englez flegmatic, vag dispreţuitor. A doua zi, m-a pasat unei subalterne să se ocupe de programul meu. Nu l-am mai revăzut până la plecare.

Stimată Dora Pavel, îţi mulţumesc că nu m-ai întrebat ce m-a îndemnat să traduc, cum traduc, cât traduc, unde traduc, ce metode am, care sunt traducerile mele preferate, ce scriitori străini am cunoscut etc. Aş fi răspuns papagaliceşte.

D.P.: N-am dorit decât să divulg şi cititorilor câte ceva din chipul dvs. lăuntric atât de complex şi de fermecător, din tipul dvs. de sensibilitate, umor, feminitate şi cochetărie, pasionalitate, faţete pe care eu nu încetez să vi le descopăr, cu încântare, cu fiecare nouă convorbire. Cât priveşte vocaţia dvs., despre care am dialogat mult cu alte ocazii, de data asta, aş prefera să reproduc doar propoziţia pe care Marius Ralian a spus-o cu atâta fală, pe patul de suferinţă, în ultimele sale zile de viaţă: "Soţia mea, Antoaneta Ralian, este o mare traducătoare!"