Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Antologia şi Stamate de Cosmin Ciotloş


Până acum, despre Daniel D. Marin antologatorul s-a scris în două feluri: civilizat pe de-o parte, panicarard pe de alta. (Verdictul n-are importanţă, ce contează e atitudinea. Lui Paul Cernat i-a plăcut în linii mari volumul, lui Marius Chivu nu, dar ambii au rămas consecvenţi urbanităţii care-i caracterizează. Regret, în schimb, că un om de care mă leagă o veche admiraţie, actualmente redactor al „Observatorului cultural", a sărit calul.

Şi, că l-a sărit, n-ar fi nimic la urma urmei, dar a făcut-o cu virtuozitate şi insistenţă de războinic cazac.) Nu mai trebuie să spun spre ce tip de discurs înclin. Comentariul de carte e un joc pe care nu-l poţi practica dacă ai nervii fragili.

Sigur, antologia realizată de Daniel D. Marin e un proiect ratat. În primul rând din cauza lipsei de autoritate intelectuală a lui Daniel D. Marin însuşi. Faptul că, din motive pe care nu le discut, patru dintre cei mai importanţi poeţi tineri (Marius Ianuş, Dan Sociu, Claudiu Komartin şi Elena Vlădăreanu) au refuzat prezenţa în volum, exact asta denotă. Fără gust literar, se mai pot face antologii.(Situaţia celei întocmite de Marin Mincu.) Fără credibilitate însă, nici vorbă. Dacă ar fi înţeles asta la timp şi s-ar fi oprit, autorul Poeziei antiutopice ar fi avut numai de câştigat. În loc să se includă pe sine în prezenta selecţie, ar fi putut aştepta ca un critic serios s-o facă, la un moment dat.

Nu ştiu ce pregătire filologică are Daniel D. Marin. Nota biografică păstrează tăcerea în privinţa aceasta. (Deşi, la cum e redactată, eu unul sunt edificat.) Inventarul său de concepte pare a fi de provenienţă orală. De altminteri, prima frază a Argumentului minuscul care precedă culegerea n-are nici un pic de logică: „Dacă la 5 ani de la apariţia pentru prima dată a formulei Generaţia 2000 (a se vedea volumul de debut al lui Marius Ianuş, Manifest anarhist şi alte fracturi, dar şi Copilul cafea al Zverei Ion), criticul Marin Mincu îi semna actul de naştere, prin antologia cu acelaşi nume, nu e de mirare că ea nu a trecut, după unii, de stadiul de pubertate, acuzată fiind însă de o copilărie (mult prea) precoce." (p. 5)

Cuvântul de ordine e, vai, semidoctism. În urma recenziei semnate de Raluca Dună chiar aici, în România literară, autorul a trimis, contrar uzanţelor, o replică pe adresa redacţiei, incriminând o lectură neatentă a Argumentului său. Dar, să mă ierte Daniel D. Marin, atent sau nu, paginile cu pricina nu se pot citi! Ele nu sunt altceva decât o colecţie de perle. O să le aleg pe cele mai amuzante: „Numai că arta poetică (proza nu o vom lua în calcul) a ultimilor intraţi în peisaj s-a diversificat în aceşti ani într-atât de mult încât, dacă nimeni nu s-a grăbit s-o imortalizeze deja, există riscul de a nici nu mai putea fi". Arta poetică, mă simt dator să-l previn pe autor, nu înseamnă ce crede el. „Introducerea poeţilor şi poetelor în antologia de faţă nu ţine de o cronologie mai directă, ci mai mult de stil şi direcţii", scrie el sigur pe sine, uitând să explice ce va să zică o „cronologie mai directă". Câteva rânduri mai jos, descrierea devine curat urmuziană: „Cum să le despart pe Ruxandra Novac şi Domnica Drumea, singurele ce au supravieţuit grupării fracturiste?! Apoi, cum să fragmentez linia puternic neo-expresionistă şi vizionară ce trece (de o cruzime elaborată) pe la Dan Coman, dar
şi (mai «contemplativ», dar nu mai puţin obsesiv) pe la Cosmin Perţa, dar şi (comprimat, hipersensibil, «catafazic») pe la Teodor Dună, cu toate că el vine de şi mai departe, dinspre Ioan Es. Pop şi Cristi [sic!] Popescu?!"

Mă întrerup o clipă: familiaritatea excesivă cu autorul Artei Popescu, alintat când nu e cazul, e una din metehnele realmente deranjante ale ultimilor ani. Continuu: „Peniuc-Urmanov sunt ce a rămas din «cei 3 siamezi» ai anilor 2002-2004, după ce şi-au pierdut un frate pe drum (dar par s-o intereseze pe Gabi Eftimie, dacă o citim cu o anumită atenţie). Iar înaintea lor debuta (nu mai puţin) «transtextualul» Răzvan Ţupa. Eu nu puteam fi, în această ordine, decât după Ofelia Prodan (deşi am debutat în 2003) şi la polul opus primului Ianuş, dacă acesta ar fi putut fi antologat."

Şi aşa mai departe până la confuzia totală: „În timp ce Ştefan Manasia e un vizionar al cotidianului cu detentă şi profundă, şi metaforică, şi via - ciudat lucru - fronda fracturistă." Mai jos, Linda Maria Baros, „bilingvă şi traducătoare" (adică „tunsă şi legitimăs", ca în Urmuz) „s-a confruntat valoric mai mult cu nume din Franţa, fiind pentru prima oară alăturată, neavând nimic în comun (decât violenţa, la ea interiorizată şi hipnotică) unor poete ca Ruxandra Novac, Domnica Drumea, sau Miruna Vlada." Adevărul e că, într-adevăr, între lirismul prolix al Lindei Maria Baros şi, totuşi, claritatea sentimentală a celor trei tinere autoare, nu e nimic comun. De ce-ar fi meritorie premiera acestei puneri laolaltă n-am idee.

După cum se rezolvă, cu văl subţire, şi cazul lui Radu Vancu: Acesta, afirmă ritos Daniel D. Marin „ridică mari probleme privind includerea în antologie, el fiind mai mereu izolat de... douămiism; ce scrie el nu prea are puncte de intersecţie cu niciuna din liniile de forţă douămiiste, el, Vancu, fiind structural, cu metodă, programatic livresc... Dar este un poet cu salturi importante în ultima vreme, aşa cum şi Diana Geacăr şi, deci, merită antologarea."

Ce mă surprinde e optimismul etanş al lui Daniel D. Marin. El crede sincer că din fragmentele anterioare se poate pricepe ceva: „Şi totuşi, poeţii nu apar strict în ordinea care se poate deduce de mai sus: nu i-am grupat nici în funcţie de manifestele literare la care au aderat (ele neputând prevedea transformările intime, cutremurătoare, ce vor da poezia lor de mai târziu, cum n-au prevăzut, în mare, nici măcar poezia de azi), nici în funcţie de afinităţi poetice detectabile sau direcţii, nici măcar în funcţie de vârstă şi de data debutului, ci în funcţie de data apariţiei primului volum din care am inclus texte."
La drept vorbind, criteriul e interesant. L-aş enumera printre cele câteva merite ale Poeziei antiutopice. Reducţionismul acesta ascunde, în spatele său, o acută exigenţă estetică, pe care ar fi nedrept să n-o luăm în seamă. (Suntem sau nu de acord cu ea, e altă discuţie.) După părerea mea, din cei douăzeci şi cinci de poeţi selectaţi, cincisprezece sunt în plus. Ca să nu mai vorbesc de absenţele pe care le-au semnalat deja alţi comentatori. Oricum, editarea acestei antologii la Paralala 45 aduce o reparaţie morală târzie câtorva autori ale căror prime cărţi au avut neşansa de fi tipărite în vremuri tulburi. Îl numesc aici, cap de serie, pe cumplit de parcimoniosul Constantin Acosmei.

De unde până unde, totuşi, titlul? Poezia antiutopică. Ar fi o naivitate din partea mea să încerc să reconstitui, pe temeiuri teoretice, naşterea acestei sintagme. (Mai ales după ce am citat copios din comicăriile lui Daniel D. Marin) Soluţia e mult mai simplă: dicteu automat.