Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Diagonale:
Anul 2000 de Monica Lovinescu


Mă aflu pe pragul, atât de aşteptat, atât de temut, atât de sperat al unui Nou Ev. Şovăind: să împărtăşesc sau nu iluzia că pătrundem o dată cu anul 2000 într-un nou mileniu şi ne despărţim de secolul XX, deşi ni s-a atras stăruitor atenţia că şi mileniul şi secolul nu pot începe înainte de 2001? Acum n-a început încă nimic. Magia ţine doar de cifra rotundă la care unii dintre noi nici nu credeau a ajunge vreodată: 2000. Atât de înfricoşătoare sau dătătoare de speranţă încât desfide şi socotelile aritmetice elementare şi controversele datărilor istorice.
Poate că ne este necesară o pauză în reflecţii şi în fapte. Poate că ne trebuie acest răstimp pentru a cântări sinistra originalitate a secolului prin care am trecut şi care a combinat progresul cunoaşterii ştiinţifice cu barbaria, dându-i aspecte sofisticate sau menţinând-o la nivelul tribal. Între camera de gazare nazistă şi canibalismul descris în spaţiul concentraţionar comunist de un Marcenko, răul şi crima şi-au păstrat acelaşi statut sălbatec, dar, în acelaşi timp, au fost aduse la ceasul tehnologiei celei mai avansate. Tot astfel un tip nou de regim terorist, autoritar, represiv, mutilant a transformat în gheenă secolul al XX-lea: totalitarismul sub cele două forme ale sale, comunismul şi nazismul, i-a fost semn şi destin. Diferenţa cu celelalte regimuri tiranice o dădea chiar numele: pentru prima oară sclavia se întindea, devorând-o, peste întreaga societate, mai mult, pătrundea în psihologia fiecărui individ, fisurând-o până la dispariţia tiparului originar. Totalitarismul - aşa cum a fost descris de Hannah Arendt, şi comentat de atâţia filosofi ai istoriei -, stă în Ochiul lui Big Brother de care nu scapi în nici o cămară a sufletului şi a minţii tale.
Bine - mi s-ar putea replica - dar totalitarismul a dispărut de pe ecranul istoriei, cel nazist acum o jumătate de veac, cel comunist, grosso modo, în 1989. Atunci de ce această rememorare obligatorie, ce pare a anunţa o ieremiadă de tip casandric? De ce să nu ne punem toate cuvintele de partea speranţei şi a Binelui pe care-l presupune?
Răspunsul mi se pare simplu chiar dacă pentru alţii nu va fi convingător. Răul, după cum insista şi André Glucksmann, într-o carte purtând drept titlu Le Bien et le Mal trebuie privit în faţă, cu vigilenţă, atunci când se află în faza sa incipientă, spre a se lupta din timp împotriva lui. Binele, bijuteria noastră de gală şi zile mari, poate aştepta oricât, are rădăcini profunde în iluziile noastre din care oameni numiţi tocmai "de bine" îl extrag din când în când şi-l ridică la lumina faptei. Iluzia a-tot răspândirii Binelui e pernicioasă dacă ne împiedică să veghem cu luciditate asupra Răului nostru cel de toate zilele.
Şi din toate timpurile. Prezenţa sa imemorială în lume desfide orice explicaţie cât de cât rezonabilă. Doar religiile au înţeles că trebuie să răspundă acestei enigme printr-una şi mai opacă, şi mai iraţională, fie că ia forma persecutării nevinovatului Iov sau aceea a Naşterii lui Isus dintr-o Fecioară. Iar răul pândeşte nu numai pe Atrizii vechii Grecii, el ne ameninţă de pe frontispiciul catedralelor în care intrăm spre a-l înşela şi înlătura. Fără a mai pomeni de religiile care-l cultivă, împodobesc, răsfaţă ca la Aztecii ce par a-l fi preamărit. Nu-mi propun o listă a diferitelor credinţe religioase, mai toate au însă inteligenţa de a sataniza Răul şi a preveni că prilejul de a-l înfrunta nu va întârzia.
De ce am propus la început de an şi de ciclu un astfel de excurs de la piramidele Mexicului, la catedralele Occidentului creştin, şi am aşezat intolerabil pe primul plan Răul, când totul ne dovedeşte zi de zi că fără prezenţa Binelui şi uneori numai a iluziei sale nu se poate vieţui nici clădi ceva? Pentru că, sub titlul Crimele lui Elţîn, unul dintre gazetarii şi politologii cei mai în vogă ai Parisului, Jean Daniel, directorul săptămânalului - şi el prestigios -, Le Nouvel Observateur, a tras spre sfârşitul lui decembrie un semnal de alarmă. Intrăm - ne spunea el - în această nouă eră, transportând cu noi barbaria celei trecute. Cu atât mai intolerabilă cu cât între timp am iniţiat tribunale spre a judeca o crimă căreia de abia în secolul XX i-am găsit un nume "crimă împotriva umanităţii" şi încercăm să instalăm în moravurile diplomatice dreptul şi urgenţa intervenţiei. Or, metoda aceasta n-o punem în aplicare decât pentru ţările mici, intervenim în Kosovo, nu şi pe teritoriul fostelor puteri imperiale. Aşa că îi lăsăm pe ruşi, protestând doar cu sfert de gură, să distrugă pe Ceceni şi să-şi continuie tradiţionala politică a ţarilor. În 1943, o preluase şi Stalin care deportase 200.000 de Ceceni în Kazakhstan în vagoane, fireşte, de vite, acum urmaşii ruşi, cu aceeaşi pornire şovină, vor să ucidă populaţia civilă din Groznîi. Bineînţeles, Jean Daniel n-are inocenţa de a cere irealizabilul: o intervenţie occidentală. Doar o presiune sporită şi scăderea ajutoarelor către Rusia i se par mijloacele minimale de care Apusul trebuie să se slujească, dacă nu vrea să înfrunte riscul de a-şi vedea denunţată ipocrizia ce-ar apărea atunci drept fundamentală.
"Trebuie spus calm dar cu tărie - scrie Jean Daniel - că acţiunile întreprinse de ruşi pentru a lua drept ostatec o populaţie de 40.000 de civili la Groznîi şi a înfrânge rezistenţa cecenă înainte de data alegerilor ruseşti este o întreprindere insuportabilă şi criminală care ar putea fi dacă nu oprită cel puţin încetinită, printr-o gigantică presiune a opiniilor publice şi prin unele măsuri economice luate de instituţiile internaţionale".
De când a fost scris acest editorial, au trecut şi Crăciunul, şi Anul nou şi însuşi Elţîn. Dar presiunea "morală" de anvergură dorită de Jean Daniel - şi nu numai de el - a tot întârziat.
Pe mine Jean Daniel m-a convins însă că propria-i metamorfoză e autentică. La prima intervenţie a lui Soljeniţîn pe un platou francez de televiziune în anii '70, acelaşi Jean Daniel regretase absenţa gazetarilor comunişti francezi care să-i dea replica lui Soljeniţîn şi susţinuse pe vietnamezi în lupta lor împotriva "imperialismului american". Soljeniţîn îi dăduse întâlnire simbolic peste 10-20 de ani, când va ieşi la suprafaţă şi Gulagul asiatic. Citind acest editorial mi-am spus că, asemenea mai multor intelectuali de stânga apuseni, Jean Daniel a venit, înveşmântat ca pentru o sărbătoare, la întâlnirea, fie ea oricât de tardivă, cu adevărul.
N-ar fi rău dacă în acest an al despărţirii de secolul XX, cei care mai îi simt ceaţa deformantă în minte şi în suflet ar ucenici la porţile Adevărului.