Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Anul vuvuzelei de Mircea Mihăieş


Probabil că numai de comentariul meu la recent încheiata World Cup din Africa de Sud nu era nevoie!
Deşi m-am abţinut vreme de o lună să fac vreo referire la grozăviile din grupele eliminatorii şi la loviturile de teatru din optimi şi sferturi, acum, la spartul nunţii, nu mai pot sta deoparte. Pentru mine, principalul eveniment al campionatului mondial a fost dispariţia galeriilor. Copleşită de violenţa acustică a unui instrument primitiv, vocea umană, simplă şi muzicală, n-a mai reprezentat nimic. Scufundată în infernul cacofonic al vuvuzelei, fenta genială şi pasa metafizică au părut banale segmente dintr-un balet mecanic. (Între noi fie vorba, şi pasa, şi fenta au cam lipsit!) Incapacitatea de a se concentra, oboseala, supraexpunerea media au fost factori a căror influenţă a putut fi simţită de la meci la meci şi de la jucător la jucător. Prestaţia sub orice aşteptări a unor staruri de mărimea lui Messi, Cristiano Ronaldo, Fernando Torres ori Kaka a dat dimensiunea eşecului competiţiei numită World Cup 2010.

În ce mă priveşte, am privit detaşat desfăşurarea tururilor superioare, deoarece formaţiile pe care mizasem - Argentina şi Brazilia - au capotat lamentabil. Asta, fireşte, după ce echipa mea preferată, Italia, ne-a arătat dimensiunea catastrofei provocate de triumful mercantilismului în sport. Marile cluburi europene sunt, de ani în şir, întreprinderi economice obsedate de un singur ţel: profitul. Cunoscând relativ bine situaţia din campionatul italian, mi-am dat seama că peninsularii nu au nicio şansă la un succes cât de cât notabil, deoarece Italia importă, nu produce jucători. După retragerea unor genii precum Totti sau Del Piero, tot ce-au putut oferi a fost jocul îngălat, lipsit de orizont în care şi cei câţiva jucători buni (Pirlo, De Rossi, Cannavaro) păreau propriile lor parodii.

Când echipa care câştigă de trei ani la rând campionatul italian, Inter Milano, e alcătuită exclusiv sau aproape exclusiv din jucători străini e limpede că nu prea ai bază de selecţie pentru o naţională puternică. În cazul Franţei, lucrurile au fost limpezi încă înainte de declanşarea ostilităţilor. Incompetenţa, aroganţa, încăpăţânarea - pe scurt, prostia - unui antrenor s-au combinat cu lipsa de formă sau retragerea din activitate a jucătorilor care, cu doar patru ani înainte, mâncau jăratic.

Postcolonialismul şi-a arătat, în 2010, o faţetă surprinzătoare: miza existenţială majoră reprezentată de fotbal în ţările din Africa. Intrate pe mâna unor antrenori buni, echipele africane au dovedit o vigoare şi o disciplină la care îmbătrânita Anglie sau încă prea tânăra SUA nu pot decât să viseze. E mare păcat că Ghana, al cărei stil a amintit pe alocuri de Olanda anilor '70, n-a reuşit să facă străpungerea pe care africanii ar fi meritat-o din plin. Cu excepţia Uruguayului - un accident european în America Latină -, accesul în fruntea clasamentului a fost rezervat nu echipelor cu fotbal frumos, ci echipelor cu fotbal organizat. Au câştigat cei care au reuşit să-şi pună dopuri în urechi, ochelari de cal, ascultând doar indicaţiile antrenorului.

Dacă la capitolul „senzaţii tari" World Cup 2010 n-a însemnat nimic (poate cu excepţia finalului de infarct al partidei Ghana - Uruguay), mă aventurez şi afirm că ea va marca momentul pătrunderii masive a „vuvuzelei" pe stadioanele din întreaga lume. Aş paria pe titlul lui Inter că încă din această toamnă nu va exista stadion european ori sud-american unde sinistrul zgomot al enervantului instrument să nu se facă auzit. Ca timişorean, sunt oarecum familiarizat cu o varietate locală a acestei pocnitori racordate la plămânii unui gigant descreierat, pentru că de câţiva ani galeria echipei Poli şi l-a introdus între „gadget"-urile nelipsite de la meciurile de pe stadionul local. E prima oară în ultimii douăzeci de ani când mă îngrozesc la gândul că faimoasa zicere „Azi în Timişoara / Mâine-n toată ţara" s-ar putea să-şi găsească o aplicare practică!

De multă vreme, fotbalul s-a dovedit a fi cu totul altceva decât un joc. În formele sale cele mai înalte, el e o modalitate de exprimare artistică - ceva între balet şi „public performance." La cealaltă extremă, prin învolburarea din tribune şi din jurul stadioanelor, este un barometru al tensiunilor şi aşteptărilor sociale. Între adulaţie şi resentiment, poţi citi în relaţia „microbistului" cu vedeta favorită un întreg palier al sentimentelor umane. M-am îngrozit urmărind documentarul lui Emir Kusturica despre Maradona - un film recomandat, de altfel, cu mult şi iresponsabil entuziasm de comentatori de la televiziunea publică - pentru că el conţine tot ce poate fi mai rău în lumea de azi: cultul greţos înălţat unui monstru imoral, exaltarea insuportabilă a pulsiunilor naţionaliste şi ura viscerală faţă de formele noncomuniste de existenţă politică.

Prietenia deloc inocentă a lui Maradona cu lideri extremişti din America de Sud şi Centrală, afacerile la scară continentală, încurajarea revanşismului contra celor bogaţi tocmai de către îmbogăţiţii lumii, vulgaritatea comportamentală şi promiscuitatea morală sunt constante ce vorbesc despre pericolul reprezentat de indivizii din această categorie. Mic dictator într-un regat al vulgarităţii, Maradona este, ca antrenor, un simplu „tigru de hârtie". Talentul de jucător s-a dovedit netransferabil. El a demonstrat că fanfaronada şi limbuţia de mahala sfârşesc lamentabil, în năruirea dureroasă a unui edificiu în care au ajuns să creadă zeci de milioane de oameni.

Câtă vreme Argentina s-a putut descurca bazându-se pe talentul (imens) al fotbaliştilor săi, lucrurile au mers de la sine. Când s-a pus însă problema unui sistem de joc, a gândirii, a imaginaţiei creatoare, nivelul IQ-ului antrenorului, ascuns până atunci de regia manipulării prin televiziuni, a ieşit la iveală. Incapabil să contracareze tactica de ceasornic a adversarilor, Maradona a capotat la prima confruntare mai serioasă. Să nu credeţi că sunt singurul care gândeşte aşa. Iată un fragment din comentariile lui Aleksandar Hemon, prozatorul bosniaco-american care a comentat Campionatul Mondial pentru revista „The New Republic": „După meciul împotriva Germaniei, am văzut o fotografie a lui Maradona îmbră-ţişându-l pe Messi; acesta era nemişcat ca un sloi de gheaţă, şi privea în lături - aproape că-i citeai gândurile: «Cum de-am ajuns să joc pentru un idiot ca ăsta?»"

Populiştii, demagogii, escrocii, manipulatorii, mincinoşii, „iluminaţii" şi neruşinaţii lumii ar avea de învăţat din astfel de lecţii - sau măcar din astfel de priviri. Dar nu vor învăţa nimic, iar roata hodorogită a lumii se va rostogoli în continuare prin aceleaşi hârtoape şi mlaştini, în asurzitoare zgomote de vuvuzele.