Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tropice Surâzătoare:
Aplauze de Mihai Zamfir

La concerte, în Brazilia se aplaudă altfel decît în restul lumii: brazilienii bat din palme nu doar la terminarea bucăţii, ci aplaudă, cu entuziasm, după fiecare parte, la fiecare pauză, cînd orchestra tace pentru cîteva secunde.

La o simfonie, se aud salve răsunătoare în fiecare mic interval, aşa încît respectiva operă apare omagiată de trei, patru ori cinci ori în timpul executării ei, imediat ce instrumentiştii se opresc o clipă să răsufle.
Spectatorul neavizat, venit din alte ţări, va fi la început surprins, apoi enervat; cei mai slabi de înger se indignează; singura soluţie – să asişti la cît mai multe concerte pentru ca să te obişnuieşti şi să te resemnezi, deşi există mulţi străini care nu se obişnuiesc niciodată.
Fie că e vorba de concert simfonic solemn, într-o sală uriaşă, de un recital într-un mic studio sau de spectacolul unui cvartet oferit întro sală improvizată, fie că e vorba de un public numeros ori de unul restrîns, regula se aplică fără excepţie: salvele de aplauze ţîşnesc spontan în toate pauzele. Brazilienii nu par a fi aflat că, pretutindeni în lume, uzanţa cere să se aplaude o singură dată, la final. Şi fără îndoială că regula germană – aceea de a lăsa cinci-şase secunde de tăcere absolută după stingerea ultimului acord şi abia apoi să baţi din palme – li s-ar părea de-a dreptul absurdă, dacă ar afla de ea.
Dirijorii străini descinşi în ţara de la Tropice tresar indignaţi la prima întrerupere neanunţată, unii ţistuie sonor: n-au însă ce face, trebuie să se calmeze! Fuseseră fără îndoială avizaţi, cu mult timp înainte de a se fi urcat pe podium, asupra acestui obicei al locului, însă surpriza lor dezagreabilă continuă să se manifeste în diverse feluri.
Explicaţia generoasă a fenomenului: publicul de aici e prea impresionabil şi prea entuziast pentru a aştepta o jumătate de oră, trei sferturi de oră, ba chiar o oră şi un sfert (în cazul unei simfonii de Mahler) pentru a-şi arăta încîntarea; imediat ce condiţiile îi permit, o face, fără fasoane şi fără complexe. Toată lumea ştie, prin programul de sală, cîte părţi va avea simfonia ori concertul la care asistă; dar oamenii, expansivi din fire, simt nevoia să anticipeze debordantul entuziasm final, manifestat deseori nu doar prin aplauze, ci şi prin flierături, tropăituri, strigăte, exact ca la un meci de fotbal.
Există şi o altă explicaţie, mai puţin generoasă: exerciţiul asistării în mare număr la concerte simfonice pare a fi aici de dată recentă, iar concertele înseşi – atît de rare, încît habitudinile europene n-au avut timp să se instaleze. Concertul reprezintă un eveniment încă neobişnuit şi de aceea se cere salutat cu căldură, pe toată durata lui. Nu se ştie cînd vom asista la altul, deci să-l sărbătorim intens pe cel de astăzi, să profităm de zi şi de clipă!
Aplauzele continui din sălile braziliene de concert pun în lumină o realitate neaşteptată: e vorba de puterea exagerată a convenţiei, de reticenţele noastre în a o înfrunta. De ce să se aplaude, la urma urmei, doar la finele unei opere muzicale, nu şi în timpul ei? Nu avem a face oare cu o dispoziţie arbitrară şi iraţională? – par a spune brazilienii. Să ne închipuim o clipă cum ar arăta un concert la care entuziasmul sau nemulţumirea publicului ar acţiona nestînjenite, iar aplauzele, ovaţiile ori fluierăturile s-ar produce ori de cîte ori ascultătorii sunt emoţionaţi: ce spectacol măreţ s-ar desfăşura în sală, paralel cu cel de pe scenă! Oamenii ar veni la concertele simfonice complet destinşi, nu plini de morga inerentă evenimentului artistic. Poate că şi numărul amatorilor de muzică simfonică ar creşte astfel simţitor, fără să se mai limiteze la cercul închis al „iniţiaţilor”. Toată lumea ar avea de cîştigat – mai puţin interpreţii, desigur.
Pentru moment, n-am ajuns încă acolo, deoarece publicul brazilian nu pare dispus să încalce absolut toate convenţiile spectacolului. Tare mi-e teamă că, dimpotrivă, el se va cenzura din ce în ce mai mult şi că, peste cîteva decenii, va ajunge la fel de scorţos şi de artificial ca publicul european. Şi va crede că a făcut cu asta un mare pas înainte pe calea civilizaţiei.
Din fericire mai e mult pînă atunci, pînă la civilizarea păguboasă a publicului entuziast şi spontan.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara