Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
"Apocalipticul" Cioran de Daniel Cristea-Enache

Comentez numai fiindcă n-am cum să semnez o carte de Cioran", declară cu fină autoironie Livius Ciocârlie pe la jumătatea cărţii sale Caietele lui Cioran : o carte compusă dintr-o puzderie de fragmente critice, fiecare ataşat unui paragraf al scriitorului citit şi analizat. Dacă nu l-ar comenta astfel, aproape după fiecare alineat, lectura critică ar deveni ineficientă: întrucât Cioran trece fulgerător la altceva şi, adeseori, pune în discuţie ori contrazice de-a dreptul validitatea enunţurilor abia formulate. Nu e aici neapărat proteism la limita labilităţii, destructurare de sine cu garantat efect deconcertant, cât o asumată mobilitate a gândirii producătoare. Nu întâmplător, Cioran ia o profilactică distanţă faţă de expozeul de tip academic, universitar. Dacă profesorii prezintă o gândire etalată, explicativă, legată strâns şi desfăşurată metodic, el are una fulgerătoare, cu sfârşitul unei fraze modificând complet începutul, prin secţionarea circuitului silogistic. Volta finală descumpăneşte şi, în aceeaşi măsură, încântă, şocul iniţial fiind dublat printr-unul final, invers orientat. Cu sângele pus în mişcare de acest mic duş scoţian, cu jeturi reci şi fierbinţi, cititorul trece, aproape în transă, la paragraful următor... Livius Ciocârlie, critic literar fiind (şi încă unul dintre cei mai buni), nu-şi permite o lectură de plăcere. Deşi, la un moment dat, topit de frumuseţea textului parcurs, se întreabă când va fi validată, în fine, specia ce ar consta, exclusiv, din a cita, el nu vrea şi - de fapt - nu poate să-l urmeze pe Cioran fără a-l urmări. Identificarea naivă, însoţirea permanentă a unui mare scriitor, la o respectuoasă distanţă, articularea cu frecvente semne de exclamare a entuziasmului faţă de cele citite: toate aceste reacţii, legitime, însă nefiltrate critic, sunt introduse de Livius Ciocârlie în acolada amplă a unei hermeneutici sclipitoare. Propoziţiile cioraniene, cele mai multe dintre ele, sunt într-adevăr excepţionale prin profunzimea reflecţiei şi concentrata lor expresivitate. În acelaşi timp, trebuie spus că interpretările criticului, în cea mai mare parte a lor, au un nivel de subtilitate mai rar întâlnit. Confruntat cu o materie vie şi frământată, ce iese nu numai din tiparele altora, ci şi din propriile formate ideatice şi compoziţionale, Livius Ciocârlie procedează în consecinţă, adaptându-şi strategia la obiectul şi mobilul desfăşurării ei. În primă instanţă, înregistrăm operaţiunea de close reading, la propriu şi la figurat: criticul "se ţine scai" de scriitor, plasându-şi imediat observaţiile, astfel încât, preîntâmpinând metamorfoza cioraniană, să evite caducitatea lor. Ulterior, el va trece într-o altă fază, a organizării cărţii sale pe un principiu tematic. Multitudinea de fragmente intră în vreo nouă "căprării" (termenul îi aparţine), criticul grupând, la fiecare capitol, reflecţiile pe anumite subiecte ale lui Cioran - despre jurnal; despre stil; despre scriitori; despre gândire, religie, viaţă şi moarte; despre diferite popoare şi naţii... - şi comentariile sale pe marginea lor. Faptul că îşi bate textul la maşină, nu la computer (prima ediţie a cărţii, cea de la Scrisul Românesc, a apărut în 1999) îi complică întrucâtva situaţia, fiindcă îi e greu să găsească exact locul potrivit de inserare a unui anumit calup. Find, replace, copy, paste sunt opţiuni tehnic-postmoderne la care, deocamdată, Livius Ciocârlie nu pare să aibă acces. Însă acest efort de integrare are, ca şi Montaigne, părţile lui. Aproape răsfăţându-se, criticul îşi începe capitolul 2 cu un fragment care "n-ar avea ce căuta aici", dar pe care, negăsindu-l la timp pentru a-l introduce în primul, îl vâră, iată, într-o discuţie separată. E o notă de cochetărie, nu mai puţin postmodernă, permisă de conceperea textului nu ca un produs finit, răcit, ci ca un proces deschis, cu elementele încă nefixate. Că nu e, totuşi, vorba despre un simplu răsfăţ auctorial o dovedeşte, pe parcurs, imersiunea criticului în biografia sa. Autorul cărţii de faţă nu este un savant obiectivat până la pierderea substanţei umane, ci un ins care vine cu propriile întrebări, dileme, experienţe. Exegeza fiind, în aceste condiţii, şi o formă de a vorbi despre sine. Caracterizarea lui Cioran vine adesea împreună cu autocaracterizarea lui Livius Ciocârlie: "Nu stau împreună, decât tipografic, ŤUra, ba nu, oroarea pe care o simt pentru contemporanii mei e nesfârşităť (227) cu ŤFăcând socoteala, cel mai adevărat în mine este scepticismulť. Dacă eşti sceptic, nu urăşti. Nu stau împreună ideile, dar ce spun ele stă acolo unde îi e locul: în om. În omul modern, mai ales, care e unul integral. De aceea, atât de sălbatic şi de creator. Epoca noastră şi servitorul dumneavoastră au ales altceva, pentru o viaţă mai bună şi mai posacă: să fie Ťmoiť. Că un juriu european l-a premiat, dintre toţi cântăreţii, pe un transsexual mi se pare cât se poate de nimerit." (p. 168). Regularizarea, aşa-zicând, a formidabilului flux cioranian, fără "îndreptarea" meandrelor care îi fac farmecul, este o operaţiune de o considerabilă dificultate. Criticul o întreprinde şi risc să spun că o reuşeşte, oferind, dacă nu o rezolvare în sens geometric (cu închiderea obiectului într-o figură dată), o decodare de mare fineţe şi rigoare. Din debutul volumului, Livius Ciocârlie fixează locul Caietelor şi rolul lor (contrapunctic) în raport cu opera publicată şi atât de bine cunoscută. Cărţile lui Cioran sunt "mult mai bogate şi mai adevărate", ce e acolo idee devenind aici "aproape calambur". În jurnal, scriitorul se referă la "nefericirea lui trucată", pe când în cărţi, la "nefericirea, reală, a tuturor". Deoarece marea literatură e de a doua instanţă, nivelul maxim al Caietelor e atins atunci când personajul, mască a scriitorului, "modifică realitatea imediată şi, ca în teatrul antic, sonorizează adevărul intern" (excepţională observaţie!). Cioran este compus, aici, din trei proiecţii, trei personaje legate, dar şi disociate între ele. Primul e omul cotidian, cu viaţa sa personală, cu problemele obişnuite, mai rar expuse. şi mai greu de văzut, de găsit e omul de adâncime, compus din pulsiuni şi tendinţe. El e acoperit, la Cioran, cu fraze şi imagini disparate, contradictorii, în care criticul forează pentru a-l găsi şi dezvălui. Nu mai puţin importantă este a treia figură, masca cea mai groasă: imaginea despre sine a lui Cioran, felul atât de surprinzător în care el se prezintă în ochii cititorului. şi fiindcă omul cotidian, efemer, lipseşte de regulă din paginile Caietelor, obligaţia pe care Livius Ciocârlie şi-o impune este aceea de a căuta, pe sub exhibiţiile histrionice ale lui Cioran, tendinţele omului adânc. Citindu-i în paralel cărţile publicate şi aceste Caiete, realizăm că mobilul investigaţiei critice este sinonim cu concluzia ei: "ŤCeea ce îmi lipseşte este voinţa de a crea o operă. Această insuficienţă este caracteristică spiritelor de rangul doi.ť (62) Din perspectiva cărţilor, a operei lui, pare o cochetărie. Nu e. În sensul ei tare, opera e construcţie. Trec limita către spiritele de rangul întâi aceia ale căror fragmente se organizează, pe linii ascunse, de la sine. Montaigne, Pascal, Nietzsche. şi totuşi, şi la el, la Cioran." (p. 164). Cum "trebuie" citit autorul Schimbării la faţă a României, depozitarul unui fond (sufletesc) autohton transpus în stil (în spirit) franţuzesc? "Nu trebuie citit direct în conţinut fiindcă atunci într-adevăr nu lasă nici o speranţă. Conţinutul trebuie citit în expresia lui, în energia expresiei, în echivocul şi comicul ei" (p. 42). Ajung la provocarea intelectuală a acestei cărţi. Verdictele cioraniene par, de multe ori, toxice, prin deposedarea subiectului care le asumă de orice speranţă. La un astfel de campion al deziluzionării vin, ca la Mecca, parcă toţi rataţii, cloşarzii, informii şi neisprăviţii Parisului. Dar Cioran e de fapt un autor comic, un voios al umorii negre, un prăpăstios stenic, cum spune Livius Ciocârlie, care "îţi dă şi bucuria artei, şi ocazia să-ţi spui, uşurat: slavă Domnului, lucrurile nu stau chiar aşa de rău" (p. 40). "Din fericire pentru el - şi pentru noi, aş adăuga - oroarea lui de lume nu-i sinceră mai deloc. E pasionat de lume. Pasiunea îi alimentează oroarea, care e sfredelul lui literar." (p. 46). Păcat că autorul, după ce construieşte această remarcabilă interpretare, alunecă pe alocuri într-o inutilă raportare a "apocalipticului" Cioran la contexte, modele şi efecte reale. Lansat pe această pistă, blândul Livius Ciocârlie nu ezită să-l ameninţe, într-un loc, cu... câteva greble peste nas! Fireşte că în comparaţie cu Nietzsche, Rozanov sau un deţinut politic de la Gherla, suferinţele cioraniene sunt fiorituri, dacă nu mofturi. Dacă vorbim însă despre (auto)construcţie retorică, despre măşti, despre imagine de sine conştient deplasată, nu e inutil şi impropriu să descoperim, acum şi aici, contrapunctul real? Dacă ne-am gândi, neîncetat, la suferinţa unui om torturat sau la foamea unui aurolac disperat, n-am mai putea scrie nimic. În asemenea condiţii, întreaga literatură, cu tot cu critica ei, ar cădea în derizoriu din punct de vedere uman. Nu putem pretinde unui scriitor să facă din fiecare virgulă pusă pe hârtie o pledoarie pentru lichidarea suferinţelor şi nedreptăţilor lumii; şi a-i raporta volutele stilistice (pe indiferent ce temă) la gâfâitul unui suferind e un accent strident, surprinzător la Livius Ciocârlie. Ai zice că, pe ultima sută de metri, maestrul exagerării frivole se răzbună pe criticul care l-a demontat atât de bine. Îl obligă să ia în serios tocmai conţinutul şi referentul de care reuşise să facă abstracţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara