Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Aproape liber de Daniel Cristea-Enache

Inconfundabilul Cosaşu

În ultima perioadă au împlinit cifre rotunde de viaţă câţiva dintre scriitorii noştri importanţi, fie ei poeţi, ca Ion Gheorghe, sau prozatori, ca D.R. Popescu şi George Bălăiţă. Cel mai recent sărbătorit a fost unul care, culmea, are o vădită reticenţă faţă de orice ieşire în public şi de manifestările prea zgomotoase, fie ele şi de simpatie.

E vorba de agorafobul Cosaşu, un mare scriitor extrem de jenat de acest statut al clasicului în viaţă, atât de râvnit de către condeieri. Unii vor să fie canonici, dar nu-i ajută înzestrarea literară, pe când alţii, fiind canonici, se simt cumva încorsetaţi de acest rol. Cosaşu iese din el prin autoironie, ca şi colegul său de la „Dilema Veche”, Andrei Pleşu, la fel de plictisit de a fi un guru şi şocând prin naturaleţe.

De când e Cosaşu, totuşi, în centrul canonului nostru literar? Nu din tinereţe, cum a fost cazul cu Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi alţi „şaizecişti”, fiindcă spre deosebire de începuturile acestora, sincrone cu liberalizarea de final a regimului Dej, tinereţea sa a fost „literară” (cu ghilimele) şi ideologică (fără). Cosaşu este din generaţia intelectualilor fascinaţi de comunism, după ce o alta fusese fascinată de fascism şi nazism; iar instalarea comunismului în România i-a organizat şi ca publicist, şi ca scriitor primul segment al creaţiei. Privind retrospectiv lucrurile, începuturile şi tinereţea sa combativă sunt dezolante: nu numai prin divorţul dintre comunismul ideal al comunistului nostru şi comunismul real din România anilor ‘50, ci şi prin inconsistenţa scrisului său, pus în slujba Cauzei. Pe scurt, Radu Cosaşu e realist-socialist în epoca realismului socialist şi dacă ar fi rămas la nivelul unor contribuţii precum Servim Republica Populară Română (cu pseudonimul Radu Costin), scrisul lui ar fi împărtăşit soarta maculaturii ideologice de atunci.

Din fericire pentru el şi pentru noi, Cosaşu a devenit Cosaşu şi a început să nu mai semene decât foarte puţin, spre deloc, cu autorii de texte pe care le înflăcărau Lenin, Stalin, Dej, ulterior Ceauşescu. Descoperirea unor teme proprii şi explorarea lor într-o scriitură tot mai greu confundabilă, fixarea unor standarde de exigenţă autocritică, în sens etic, dar şi întrunul literar, obsesia stilului dislocând obsesia ideologiei comuniste, în fine, pariul confruntării cu marile teme în toate registrele posibile: acestea se vor regăsi în segmentul scrierii Supravieţuirilor, ciclu început în 1973, la puţin timp după Tezele din Iulie 1971 ale lui Nicolae Ceauşescu.

Am făcut o frază mai lungă, dar ale lui Cosaşu, proustiene, pot fi şi de două pagini, purtându-şi cititorul prin diferite stări, introducând şi desfoliind nuanţe, urmărind ritmul autenticităţii literare. În Supravieţuiri, avem cam tot: o istorie a sufletului omenesc şi un proces al comunismului din interior, pagini tolstoiene şi pagini flaubertiene, oaia rătăcită de turmă (Cosaşu s-a apucat să susţină principiul „adevărului integral” la Congresul Tinerilor Scriitori în 1956; în 1956! şi a fost imediat penalizat) şi turma rătăcită de păstor; parabole şi flashuri autobiografice. Atât de spectaculoase, literar, sunt aceste Supravieţuiri, încât ele nici nu pot fi bine încadrate. Cosaşu este inconfundabil şi neîncadrabil.

Publicul larg îl cunoaşte mai bine şi îl îndrăgeşte, ca altădată pe Fănuş Neagu, datorită contribuţiilor sale publicistice. Ele sunt la fel de personale ca şi paginile de autoficţiune, dar în forme adaptate, aşa zicând, serviciului public. Cosaşu îşi respectă 100% cititorii şi le oferă, de fiecare dată, câte un text scris şi redactat la sânge, care pune cutare meci în ecuaţii complicate de cunoaştere. Dacă la Fănuş Neagu o ratare decisivă ducea la metaforă şi la blestem negru, gazetarul exprimând jalea tuturor microbiştilor, cu familiile şi urmaşii urmaşilor lor, la Radu Cosaşu ea devine lecţie de istorie personală şi comunitară. Un articol sportiv semnat de Cosaşu este la fel de serios, de documentat, de obiectiv, de analitic şi de comparatistic ca o pagină din Enciclopedia Britanică.

Sunt relativ puţini autorii noştri care să facă la acelaşi nivel înalt proză şi jurnalistică şi care să se dovedească performanţi deopotrivă în formatul scurt şi în cel de ciclu epic. Versatilitatea lui Cosaşu rămâne, pentru mine, absolut uimitoare: în orice format (non)literar s-ar manifesta el, textul este exact ceea ce trebuie să fie, cu ceva în plus.

Îl văd pe Cosaşu, la 85 de ani- şi, în apartamentul bucureştean plin de cărţi şi de reviste, de „vechituri” şi „prospături” literare, cu pipa la care tot umblă cu degete nervoase de om sensibil, cu ochelarii după care sunt nişte ochi care au citit atâtea, îl văd pe acest mare scriitor incomodat de propriul prestigiu şi care s-a încăpăţânat, în epoci mizerabile, să rămână om, îl văd pe octogenarul mereu tânăr şi idealist; şi mă bucură ceea ce văd.

Ba chiar mă încântă, dacă e să spunem adevărul integral.


Dimisianu ’80

Pe 25 ianuarie, Gabriel Dimisianu a împlinit 80 de ani. Dintre aceştia, aproape 60 au fost dedicaţi literaturii române – şi aceasta nu-i o exagerare, ci realitatea factuală. După absolvirea Filologiei, a fost corector şi redactor la „Gazeta literară”, predecesoarea României literare. Era în 1958. În 2016, după 58 de ani, îl văd şi îl ascult în redacţia României literare, alături de un alt mare critic şi coleg de generaţie ‘60, Nicolae Manolescu.

O asemenea continuitate este uimitoare în sine, dar mai ales prin raportare la contextul agitat şi agitatoric (caut eufemisme) al istoriei noastre postbelice. Ca şi scriitorii „şaizecişti” (de la Nichita Stănescu la Ileana Mălăncioiu, de la Ştefan Bănulescu la Nicolae Breban), criticii s-au manifestat în condiţii dintre cele mai dure, atât în perioada lui Dej, al cărei sfârşit a reprezentat o timidă liberalizare, cât şi în epoca lui Ceauşescu, care făcea iniţial figură de reformator, pentru a sfârşi ca dictator megaloman.

La revistele culturale, controlul ideologic a fost şi mai strict decât la oficiosul Partidului, fiindcă nimeni nu se aştepta ca în „Scînteia” să fie altceva decât litera partinică, dar în contribuţiile literare şi critice din România literară puteau apărea probleme. G. Dimisianu a fost printre cei care, cu preţul unei uzuri numai de el ştiută, a apărat cu multă inteligenţă tactică şi o enormă iubire pentru literatura adevărată şansele acesteia de a apărea, în continuare, în România, într-un spaţiu confiscat şi sufocat de ceauşism. Revoluţia din 1989, pe care a mărturisit că n-o mai spera, l-a găsit pe Dimisianu, cincuagenar, pe „baricada” simbolică, reprezentată de cultură într-un regim totalitar. Când se vorbeşte despre rezistenţa curajoasă şi îndărătnică prin cultură, despre intelectuali ca G. Dimisianu se vorbeşte.

Un sfert de secol, cât a trecut de la Revoluţie, este un interval temporal suficient de consistent pentru a ne da seama de caracteristicile şi particularităţile unei epoci. Ca generaţia sa, criticul astăzi octogenar a cunoscut pe propria piele nu numai cenzura ideologică a epocii anterioare, ci şi constrângerile economice de după 1990, laolaltă cu ascensiunea şi centralizarea unor non-valori, profitorii aşa-numitei tranziţii. Ratingul se face, astăzi, cu telenovela luptei pentru iubirea lui Borcea, nu cu cărţile scriitorilor şi criticilor români de primrang. (Într-o paranteză, să spun că inclusiv aniversarea lui Eminescu a fost ratată de ziarele centrale, cu excepţia onorantă a celui în care scriu acest text.) Dacă, înainte, literatura şi cultura erau de apărat împotriva injoncţiunii ideologice şi a propagandei de Partid şi de Stat, acum ele merită susţinute împotriva subculturii, a „valorilor” tabloidelor şi emisiunilor junk, a vulgarităţii care „vinde”.

În critica şi istoria literară, G. Dimisianu e un reper, cum se spune, inconturnabil, fiindcă are atât fineţe analitic-interpretativă şi gust al valorii literare, cât şi perspectiva istorică de ansamblu. De pildă, un analist literar excepţional precum I. Negoiţescu nu a avut perspectivă istorică, astfel că Istoria lui a fost o jale. Şi, invers, un istoric literar eminent ca Eugen Simion nu are priză la realitatea unei cărţi, având nevoie de judecăţi critice anterioare pentru a-şi face o părere. La Dimisianu, echilibrul între cele două componente este aproape perfect. Istoricul care a scris despre Negruzzi are acelaşi nume cu criticul care a scris, sur le vif, despre oniricii noştri. Iar dacă îi citeşti cărţile alcătuite din cronici, o adevărată hartă a literaturii postbelice şi postrevoluţionare se conturează şi se precizează în detaliu.

La fel de importantă (şi surprinzătoare prin însuşirile scriitoriceşti) este memorialistica lui G. Dimisianu, sferă în care criticul obiectiv şi istoricul prob nu lasă mica vanitate auctorială să-şi facă simţită prezenţa. Adesea, mărturia unui intelectual, ba chiar şi memoria lui, este impregnată de proiecţii egocentrice din care rezultă că a fost fie singurul erou, fie unica victimă. Câte opere memorialistice – atâţia, diferiţi, eroi şi atâtea, sărmane, victime ale societăţii. Nimic de acest fel în splendidele pagini memorialistice ale unui insider ca G. Dimisianu. Fiindcă autorul a fost şi a rămas în miezul literaturii române, el nu are nevoie nici să speculeze, nici să fabuleze: e suficient să-şi amintească, pe hârtie, ca altădată Lovinescu, ce a întâlnit în aproape şaizeci de ani de literatură română.

Urarea cea mai potrivită care i se poate face marelui critic român contemporan, devenit octogenar, este: să fim sănătoşi şi veseli, cum spunea marele Grec, incluzânduse în felicitare.


Aproape liber

Generaţia mea, numită a „decreţeilor”, expandată artificial, abuziv şi criminal prin decretul ceauşist care le fixa femeilor normă de naşteri, pune mai presus de orice libertatea.

E ceva ce am visat înainte de 1989 şi am obţinut printr-o Revoluţie ea însăşi suprapusă unei lovituri de stat şi deturnată de eşalonul doi al nomenclaturii comuniste. Am fost atât de fericiţi să devenim liberi, încât parcă nu ne-a mai păsat că vechii activişti şi securişti, ascunşi în primele săptămâni de libertate, au devenit peste noapte capitalişti şi prosperi oameni de afaceri. Miza mea şi a noastră nu era atunci – nu putea fi - egalitatea sau dreptatea socială, utilizate până la saţietate de vechii conducători ai unui regim ce se pretindea al echităţii socialiste. După atâta „echitate” câtă suportasem în anii ‘70 şi ‘80, noi, „decreţeii”, visam la libertate şi ne doream liberalism.

Dacă generaţii sunt trei într-un secol şi dacă a noastră e ultima din secolul 20, devine destul de clară diferenţa faţă de generaţia ulterioară, postrevoluţionară, născută şi formată într-o epocă de libertate, liberalism şi inegalitate socială. Un tânăr de azi este la antipodul unui „decreţel”, chiar dacă se întâmplă ca ei să fie buni prieteni ori rude apropiate. Primul este obsedat de o problematică de stânga, al doilea, de una de dreapta; primul vrea drepturi pentru comunităţi şi colectivităţi, al doilea, pentru individ; primul e împotriva corporaţiilor şi marelui capital; al doilea a visat să devină corporatist şi să se îmbogăţească. Eu, de pildă, aş vrea să devin bogat; iar scrâşnetul lăzilor pe cimentul unei mizerabile alimentare ceauşiste, la câte o coadă de ore întregi pentru lapte, ulei, pâine, zahăr, salam – n-o să-l uit niciodată. Edificat asupra echităţii socialiste, nu o mai vreau repetată.

Treptat însă, am început să mă dumiresc că nici cu libertatea nu este atât de simplu, de uşor şi de neproblematic precum ni se părea nouă în ultimul deceniu al „Epocii de Aur”. A scăpa cumva de Ceauşescu era idealul nostru prim şi ultim. Nu doar că nu aveam o bună reprezentare a ceea ce avea să urmeze, dar nici nu înţelegeam prea multe din realitatea ţărilor occidentale, pe timpul „lagărului socialist”. Aveam un deficit de cunoaştere concretă, spre deosebire de generaţia tânără de astăzi, crescută cu telefonul mobil în mână şi care îţi descrie poate mai bine Grecia şi Italia decât România. Noi visam mult şi mitizam abundent. Ei au posibilitatea observaţiei directe şi a comparaţiei edificatoare.

Când nu ai libertate de opinie, de expresie, când nu poţi să călătoreşti, când nu poţi să te informezi, când nu poţi să citeşti anumite cărţi şi să vezi anumite filme, când artiştii fugiţi din România Socialistă devin indezirabili şi nu le mai poţi menţiona nici numele, nici opera, când trebuie să-ţi duci maşina de scris la Miliţie pentru a fi înregistrată, când trebuie să dai socoteală pentru orice responsabilului organizaţiei de Partid, sectoristului, securistului, miliţianului, controlorului, activistului, când telefonul îţi este ascultat, iar în dosarul tău sunt adunate toate faptele „duşmănoase” ale familiei din 1900 toamna până azi, când te simţi, tu, cetăţean român, un fel de ins tolerat în propria ţară, prin magnanimitatea P.C.R. în frunte cu Secretarul său General – e destul de firesc să visezi şi să mitizezi o libertate în care, aşa zicând, să fii lăsat naibii în pace.

Când, în schimb, libertatea este peste tot şi în numele ei se face orice, ea îşi schimbă şi natura, şi structura; şi ridică o altă miză. Problema noastră, din 1990 încoace, nu mai este aceea de a câştiga revoluţionar libertatea, ci de a o gestiona. Nu ne mai luptăm pentru libertate, ci cu libertatea noastră, a ei, a lui, a ta, a mea. Dintr-un element abstract, libertatea a devenit un termen concret; şi dintr-o valoare, un bagaj tot mai încărcat cu probleme, obligaţii, sarcini individuale. E destul de neplăcut ca, într-o epocă a libertăţii de opinie şi expresie, să argumentezi că unui premier nu-i poate fi documentat plagiatul, fiindcă textul din lucrarea sa şi textul din lucrarea cealaltă sunt cu alt corp de literă. Ceea ce într-o dictatură ar fi „mers” (dictatorilor le place să creadă că sunt doctori şi savanţi şi au tendinţa de a-i convinge şi pe ceilalţi că acesta-i adevărul) „nu merge” într-o democraţie. În libertate nu mai trebuie să-ţi fie frică şi nici nu mai ai această scuză. Din acest punct de vedere, nouă, „decreţeilor”, ne e mai greu şi decât hipsterilor, şi decât celor din generaţia precedentă. Noi suntem chemaţi să nu ne mai fie frică de nimeni şi nimic, dat fiind că trăim deja de un sfert de secol într-o democraţie.

Dar acum, când îmi închei etapa şi volumul de publicistică, adică de texte implicate, de atitudine, civice, realizez că libertatea mea nu este nici completă, nici perfectă. Ea este îngrădită de coduri şi constrânsă de cutume, de legi nescrise şi reguli comunitare. Nu mă simt atât de liber încât să stau jos în tramvai când o bătrână este în picioare lângă mine. Nu sunt atât de liber încât să dau buzna într-un altar. Nu-mi iau libertatea de a-i spune unui bolnav în ultima fază de cancer că va muri într-o lună. Nu pot fi liber să mint, să fur, să înşel, să fac rău, să calc în picioare un seamăn al meu. Nu mai mă simt liber nici măcar să consum carne, de când un primar al Capitalei s-a pus pe omorât câinii din Bucureşti.

Nu mă simt deci liber, ci aproape liber, iar acest „aproape” a ajuns să mi se pară la fel de important ca libertatea însăşi.


Din volumul de publicistică Aproape liber, în curs de apariţie la Curtea Veche Publishing.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara