Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Şapte sonete fără rimă de Ştefan Augustin Doinaş


Sonetul I

Cuvintele ce mor în mine - sunet
al unei prelungite-apocalipse.
Le-auzi? Ascultă-mi corpul: alfabetul
acestei biblii circulă prin sânge.

Curând voi fi stăpân pe vidu-acesta,
şi sclav al lui. O, numai dacă pulsul
mi s-ar preface într-o vâlvătaie
sălbatică, aş învia în limba

unui popor de zei... Doar lepădarea
de mica mare laşitate mă va
spăla: o propoziţie cu gheare

se va forma din ce-am răcnit - săgeata
unei vocabule o să străpungă
tăcerea - şi mă voi salva salvând-o.



Sonetul II

Nu scormoni în infinit cu ochii!
Sub omoplatul tău, pe limba încă
scrumită de dulceaţa mierei, într-o
măruntă cută a durerii tale

de cap - acolo se-vârtesc planeţii.
Răspundem fiecare de teroarea
acestui cosmos cald, de libertatea
atomilor din noi de-a ne ucide,

şi de palpitul gurii care muşcă.
Sideful de pe unghii are-un licăr
de martor al teribilei explozii.

Prizonier al cărnii, infinitul
e generos: ne lasă-n patul morţii
încete - sora lui incestuoasă.



Sonetul III

Cel care poate descifra în ziua
de trei octombrie ameninţarea;
cel care-şi pune blânda lui ureche
pe linia dezastrului, ce vine

odată cu zăpada, va percepe
în scuturarea unui crin, în toamna
ce se destrăbălează-n pielea goală
sfârşitul calm al lumii noastre. Însă

e mult mai simplu să-ţi aşezi o mână
pe sânul stâng al mamei şi să nu zici
nimic decât cuvântul simplu "mamă".

Vei şti că pregătirile secrete
au început demult, vei fi Cassandra
acestui trist mileniu al ororii.



Sonetul IV

Tăcuţi şi fără ajutor din partea
acelei părţi a lumii care-ajută
pe cei ce cred în semne, muţi de spaimă,
trăiesc cei care şi-au văzut destinul.

Ai vrea să-l vezi şi tu? E cutezanţa
de-a ţintui privirea-n depărtare
pentru-a-ţi iubi aproapele. Sau poate
e doar un timp expert în viclenie.

Cei neajutoraţi îl simt asemeni
unui mic monstru invizibil care
le pune gheara umedă pe umăr.

Priveşte-te-n oglindă: tatuajul
e fin, desenul nu are legendă,
Pumnalul ţi se-mplântă-ncet în pântec.



Sonetul V

Al cincilea sonet e-ntotdeauna
mai vinovat ca toate. Limba are
o sumedenie de animale
domestice pe care le asmuţă.

L-am scris cândva. Acuma disperarea
de a-l fi uitat mă roade. Ca o iască
îl simt crescând la subţioara dreaptă.

Dacă-aş putea să iau asupră-mi toată
durerea din cuvinte, spaima-nchisă-n
plictisul după-amiezii şi lumina

de pe spinarea nopţii mele - poate
că mi l-aş aminti: avea structura
unui cristal în care plânge-un înger.


Sonetul VI

Am descifrat în luminozitatea
tăcerii tale o-ntrebare. Însă
pentru a fi în stare să-i dau forma
sanctificării încă sunt prea tânăr.

Vezi? Anii mei s-au adunat zadarnic
pe ţărmul unui râu care nu curge.
Mai bubuie o inimă precoce,
dar nimeni n-are forţa să-mi răspundă.

Asemenea silabe stau de pază
pe osia de var a Marii Urse,

În dilatarea soarelui sunt aripi

de vulturi ageri, în căderea unei
garoafe poţi citi alunecarea
spre nord a sfintei insule-a iubirii.



Sonetul VII

Şapte sonete fără rimă - orzul
aniversar al unui agricultor.
Aşa ar trebui să-şi taie toate
accesul van la propria lor floare.

E schilodirea-ntregului? Sau clipa
de vârf a marii scârbe, când poeţii
se ciumurlesc în limba lor, şi varsă
tăcerea prigonită de cuvinte?

Sonetul e ca un soldat întors din
războiul tâlcurilor: încă simte
durerea mădularelor pierdute.

Ce-i spune noaptea? Ce-i ascunde ziua?
Nici una nu trădează: suferinţa-i
ca pajură sau cap acelaşi aur.