Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Arghezi prin grila Girard de Gheorghe Grigurcu

Analizele consacrate marilor autori pot da uneori senzaţia de saturaţie. S-ar părea că totul a fost spus în privinţa lor, nerămînînd de făcut celor ce se mai încumetă a-i aborda decît calea suficient de ingrată a repetiţiei care lesne se înfundă în encomiu convenţional, în didacticism. De facto însă, marile creaţii sînt inepuizabile. Ele stau, precum totalitatea producţiilor literare, sub semnul mutaţiei valorilor estetice, astfel încît alte şi alte perspective le pot exploata în funcţie de evoluţia ineluctabilă a conştiinţei literare ca şi, evident, de senzorii estetici şi de abilităţile speculative ale comentatorilor. în cazul lui Eminescu, amplele interpretări ale lui G. Călinescu păreau anevoie de depăşit. Dar I. Negoiţescu, Edgar Papu, C. Noica, Ioana Em. Petrescu, Elena Tacciu şi alţii au dovedit cu prisosinţă că nici măcar în această situaţie excepţională nu există un blocaj. Cîte lucruri imprevizibile, de la asociaţiile cele mai temerare pînă la fine disocieri de nuanţă, n-au apărut asupra lui I. L. Caragiale şi chiar asupra "primitivului" Creangă? Arghezi se află într-o poziţie intermediară. Beneficiind de cîteva substanţiale eseuri, în frunte cu cele semnate de Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Alexandru George şi Nicolae Balotă, autorul Cuvintelor potrivite (ca şi de altminteri Blaga ori Sadoveanu) e încă departe - se vede cu ochiul liber - de momentul unui "preaplin" al criticii. Vastitatea producţiei sale ca şi prodigioasa complexitate a acestuia reclamă însă investigaţii, opinii, discuţii (fie şi în contradictoriu), dă semne de nerăbdare. O interesantă contribuţie în acest sens a adus-o de curînd Lazăr Popescu, care a găsit de cuviinţă a purcede la o lectură a lui Arghezi prin grila lui René Girard. Admirator al ambilor termeni de bază ai scrierii d-sale, criticul porneşte de la o afirmaţie a lui Girard, potrivit căreia, uneori, s-ar putea învăţa mai multe de la scriitori decît de la filozofi, spre a nota nostalgic: "E neşansa limbii române şi, implicit, a lui Arghezi că, nefiind de circulaţie internaţională (limba), René Girard nu l-a citit pe Arghezi...".
Străduindu-se a reduce o asemenea "neşansă", Lazăr Popescu îşi propune a citi poezia lui Arghezi "pe dedesubt", aşa cum mărturisea "fără ocolişuri" tînărul poet că ar dori să scrie, vorbind cu schivnicul Meftodie de la Mînăstirea Cernica. "Pe dedesubt", adică "arheologic", implicînd reconstituirea unui plan ocult, ascuns sub stratul, incitant şi el, al "potrivirii" cuvintelor. Defel fortuită ar fi, sub acest unghi, stilistica unor titluri precum Arheologie, Oseminte pierdute, Testament. Răsturnînd, reordonînd cuvintele "tribului", Arghezi se arată insuflat de o demonie gnoseologică, de "tentaţia metacunoaşterii" ca de un "hybris enorm", id est un eşec în direcţie metafizică, însă un factor modelator în direcţie estetică. Amestec singular de modern şi arhaic, poetul caută cu febrilitate ceea ce Michel Foucault a numit "signaturile", începînd cu cea de căpetenie, indescifrabilă, care aparţine creatorului suprem: "Fuseşi în toate şi te-ai dat în lături./ încerc tulpina: tu trecuşi alături./ întreb plăpîndele verbine./ Ele răspund că ştie pătlagina mai bine". Două sînt mărcile caracteristice creaţiei argheziene pe care Lazăr Popescu le detaşează şi asupra cărora insistă în demersul d-sale. Prima este cea a violenţei care se asociază dispoziţiei lăuntrice ca şi intonaţiei discursului arghezian, trădînd relaţia sa primitivă cu transcendentul, precum şi aparenta sa subordonare la ordinea acestuia, graţie actului sacrificial pe care-l presupune orice creaţie. Girard vorbea despre o violenţă întemeietoare: "Afirmăm că violenţa fondatoare este matricea tuturor semnificaţiilor mitice şi rituale". O violenţă ce ar reprezenta un fond perpetuu al relaţiei omului cu mediul cultural: "Actul care ne este potrivnic, cu rînduielile lui, e cultura omenească, reflex teribil al violenţei noastre. El aduce împotriva noastră o mărturie pe care nici măcar n-o percepem". Putem găsi aci reluarea unei teze a "obscurului" Heraclit, care susţinea că violenţa e o sursă universală: "Războiul este părintele tuturor, regele tuturor; datorită lui unii apar zei, alţii oameni, pe unii îi face sclavi, pe alţii liberi". Şi la ce ilustrare mai grăitoare a violenţei am putea recurge decît la lumea Florilor de mucigai? O categorie damnată care pare izgonită din corpul omenirii, alcătuită din succesorii nemîntuiţi ai lui Cain: "Cîţiva au ucis./ Cîţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis". Dacă în societăţile primitive violenţa putea fi curmată, conform cutumei, prin sacrificarea victimei ispăşitoare, a pharmakos-ului grec, în cele moderne funcţionează "reciprocitatea violentă", altfel spus răzbunarea raţionalizată prin aparatul judiciar. Opinia lui René Girard: "Sistemul judiciar şi sacrificial au deci în final aceeaşi funcţie, dar sistemul judiciar este mai eficient. El nu poate exista decît asociat cu o putere politică într-adevăr puternică. Ca toate progresele tehnice, el constituie o armă cu dublu tăiş, de opresiune şi de eliberare, şi tocmai astfel apare el primitivilor a căror privire, în acest punct, este fără îndoială mai obiectivă decît a noastră". Aşa încît, în pofida aspectului său de eficienţă, sistemul judiciar e şi unul opresiv. în chip similar îl percepe şi Arghezi, ceea ce ne îngăduie a considera Florile de mucigai drept o sumă de "texte de persecuţie" care conţin întrebarea în ce măsură îi putem judeca şi sancţiona pe semenii noştri.
Al doilea brand arghezian asupra căruia poposeşte Lazăr Popescu este cel al dublurii. S-a remarcat frecvent oscilaţia umorii poetului între postúri extreme, între beatitudinea credinţei şi simţămîntul lipsei de har, între entuziasm şi scepticism, între puritate şi abjecţie, între ciclopic şi miniatural, între umilinţă şi trufie etc. în limbaj clinic, autorul Cuvintelor potrivite ar fi un ciclotimic. însă la antropologul francez, ne atrage atenţia exegetul nostru, acest termen diferă de cel curent din psihiatrie, căci Thymos posedă o conotaţie mitică, însemnînd suflet sau spirit şi deopotrivă mînie. Raporturile lui Arghezi cu divinitatea, bizuite pe termeni veterotestamentari, confirmă ceea ce Girard numeşte "dubla violenţă" sau "dorinţa mimetică, impuls de rivalitate". E de sesizat aci o reverberaţie a mitului prometeic, precum şi urma acelui "hybris enorm", care este conceptul poeziei ca tentativă de metacunoaştere: "Păcatul meu adevărat/ e mult mai greu şi neiertat./ Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tîlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria,/ Dar eu, rîvnind în taină la bunurile toate,/ }i-am auzit cuvîntul zicînd că nu se poate". Avem a face aşadar cu latura negativă a simbolisticii dublului, sacrificiale şi blasfematoare, de sorginte romantică. Pe cînd tradiţia creştină o traduce prin îngerul păzitor, romantismul german "a conferit ideii de Dublu (Doppelganger) o rezonanţă tragică şi fatală... Dublul poate să fie complementul nostru, însă cel mai adesea reprezintă adversarul care ne invită la luptă..." (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri). Spectrul dublului îl urmăreşte perpetuu pe Arghezi: două nopţi, două stepe, două pahare, ş.a.m.d., sintetizat în confruntarea omului arghezian cu umbra pe care o resimte, spre a folosi termenii lui Jung, drept un dublu negativ sau, spre a folosi termenii lui Girard, drept un dublu violent: "Sînt umbra ta, de-a pururi de om nedespărţită,/ Cu linia schiţată aceeaşi pe contur".
Date fiind acestea, l-am mai putea acredita pe Arghezi ca pe un poet religios? Răspunsurile oferite pînă acum de comentatori sînt diverse, conturînd în ansamblul lor o soluţie dilematică. Nicolae Balotă consideră sintagma "poet religios" drept caducă, I. Negoiţescu înclină spre a contesta religiozitatea bardului, ca şi Nicolae Manolescu, pentru care problema acestuia n-ar viza "incertitudinea existenţei", ci "certitudinea inexistenţei divine". în schimb Marin Beşteliu care a publicat o carte pe această temă îl vede pe Arghezi drept un veritabil poet religios. în ordine strict creştină, e de părere Lazăr Popescu, Arghezi e mai curînd nereligios, făcînd excepţie figura sa "franciscană". Deşi într-un orizont precreştin, "păgîn", s-ar putea glosa la rigoare pe subiectul religiozităţii poetului, el întreţine cel mult relaţii cu o "divinitate de piatră", ţinînd de un sacru primordial, al idolatriei care, sub condeiul său ambiguu, e mai curînd o formă de polemică. Nu avem în faţă o ipostază retrogradă semnificativă, o revenire sufletească autentică a poetului cu o conştiinţă sceptic-sarcastică la treapta inferioară a credinţei, ci o manevră de a contesta credinţa creştină prin ceea ce constituie, prin cuvintele lui René Girard, o "dorinţă mimetică", un "impuls de egalitate" cu divinitatea. Concurîndu-l pe Dumnezeu, cum îl poţi sluji? Precizează Girard: "Dorinţa este criza mimetică însăşi, rivalitatea mimetică acută cu celălalt în toate întreprinderile aşa-zis "private", de la erotism la ambiţia profesională sau intelectuală; această criză se poate stabiliza, după individ, la niveluri felurite, dar e totdeauna "lipsită" de katharsis". Iar demonia argheziană aplicată domeniului religios îl confirmă într-un sumbru suspin: "Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung,/ Şi tot nu pot pe nici o potecă să te-ajung". Exasperat de obstacolele pe care le întîmpină impulsul său de metacunoaştere (nereligios în esenţa sa), Arghezi se lamentează cvasiacuzator: "încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat, / Şi te-ai ascuns de mine, de cum m-am arătat,/ Oriunde-ţi pipăi pragul cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge cu lacăte şi drugi". Atari obstacole nu sînt decît oglindirea acelui skandalon, adică a dorinţei de imitaţie, care se aşează, prin rivalitate, în drumul pietăţii, după cum explică eseistul francez: "Satana este una cu mecanismele circulare ale violenţei, cu încarcerarea oamenilor în sisteme culturale sau filosofice care le asigură un modus vivendi cu violenţa. Iată de ce îi promite el lui Iisus dominaţia, cu condiţia ca acesta să-l adore. însă el e şi skandalon, obstacolul viu de care se împiedică oamenii, modelul mimetic în măsura în care devine rival şi ni se pune în drum".
Cartea lui Lazăr Popescu e o eminentă lucrare de seminar la o catedră ideală a lui René Girard, care, nu ne îndoim, va fi apreciată ca un segment distinct al postumităţii exegetice argheziane, încă plină de surprize.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara