Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Ariciul şi camelia de Elisabeta Lăsconi


Traseu atipic, fenomen inexplicabil

Fenomen inexplicabil sau mic miracol, aşa s-ar putea califica destinul romanului semnat de Muriel Barbery, Eleganţa ariciului, apărut în 2006 la prestigioasa editură Gallimard. În acelaşi an,când Jonathan Littel acapara cu romanul său masiv Binevoitoarele, publicat tot la Gallimard, marile premii literare, "ariciul" trece aproape neobservat şi apoi, treptat, începe să urce în topul vânzărilor. Încet dar sigur, tirajul tot creşte, depăşeşte 1 milion de exemplare, şi acelaşi parcurs ascendent îl are şi numărul traducerilor.

Scriitoarea s-a născut în 1969, avea aşadar la apariţia romanului 37 de ani, a făcut studii de filosofie, a predat într-un liceu şi apoi într-un institut de învăţământ superior. Are drept carte de căpătâi Război şi pace, iubeşte Japonia unde şi trăieşte acum, la Kyoto. A uimit pe jurnalişti şi pe critici prin discreţie şi modestie, prin fineţe şi receptivitate. A postat pe propriul site 87 de mesaje ale cititorilor cărţii, ce reflectă impactul dublu al cărţii sale, emoţional şi intelectual, asupra unui public extrem de divers.

Cum să explici inexplicabilul? Romanul alternează două voci: Renée Michel, portăreasa unui imobil de lux cu locatari ce aparţin marii burghezii, şi Paloma Josse, fata de 12 ani, mic geniu, dintr-o familie foarte bogată. Confesiunea portăresei şi jurnalul adolescentei dezvăluie drama comună: amândouă sunt foarte inteligente, îşi ascund şi inteligenţa greu de înţeles şi de acceptat de cei din jur, ca şi apetitul vorace pentru cultură, pentru filosofie îndeosebi, ca şi fascinaţia faţă de Japonia. Trăiesc vieţi paralele până când un japonez le sileşte să-şi arate adevărata lor natură, să fie ele însele.

Romanul are un fundal social consistent: cei modeşti ca avere sunt portăreasa Renée şi amica ei menajeră, Manuela Lopez, cei foarte înstăriţi - toţi locatarii imobilului. Privirea atentă a portăresei îi scrutează şi le înregistrează stupiditatea ori snobismul, pretenţiile de cultură înaltă şi greşelile de limbă, moravurile şi educaţia, preocupările şi iluziile, forme variate ale teatrului vieţii, de la comedia de limbaj la tragedia comunicării. La rândul ei, Paloma fură cu coada ochiului detalii din viaţa colocatarilor, îmbogăţind-o cu detalii.

Renée duce o existenţă aparent ternă, monotonă, în realitate are numeroase bucurii: citeşte marile cărţi de filosofie, iubeşte muzica şi filmul, o încântă pictura. În schimb, Paloma vede viitorul ca intrare sigură în "bocalul cu peştişori", este prea inteligentă ca să se lase înşelată ori să se autoiluzioneze, aşa că decide că la sfârşitul anului şcolar, când va împlini 13 ani se va sinucide şi totodată va da foc apartamentului.

Apariţia celui de-al treilea personaj, domnul Kakuro Ozu, noul locatar al imobilului, le va schimba amândurora destinul. Domnul Ozu zăreşte dincolo de aparenţe, sesizează natura neobişnuită a celor două, reuşeşte să le capteze atenţia şi încrederea, datorită lui depăşesc rezervele obişnuite şi comunică una cu alta. Celor trei li se alătură din când în când şi a patra figură originală, menajera portugheză. Ce îi apropie pe toţi? Inteligenţă şi bun-simţ, o judecată firească şi onestitate în raport cu tot ce-i în jur şi cu lumea. Combinaţie extrem de rară...


Cuceritoare şi sofisticate

Din primele pagini, două autoportrete ţi se impun ca avertisment să eviţi orice tentativă de idealizare. Renée îşi precizează numele, vârsta de 54 de ani, statut social şi domiciliu (portăreasa imobilului de la nr. 7 din rue Grenelle) şi apoi datele esenţiale: "Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să mă iau după unele dimineţi mai neplăcute, o răsuflare de mamut. N-am studii, am fost întotdeauna săracă, discretă şi insignifiantă. Trăiesc singură cu pisica mea, un motan mare şi leneş...".

Dar motanul se numeşte Leon (ca Tolstoi!), iar observaţiile ei arată o inteligenţă tăioasă, spirit ascuţit, gust artistic sigur şi precis în tot ce ţine de cultură. Şi-a găsit o ascunzătoare perfectă, şi-a construit o faţadă convingătoare de portăreasă, se cenzurează mereu şi totuşi de mai multe ori se trădează, dar ceilalţi nu sesizează nimic, ghidaţi doar de obişnuinţe şi de aparenţe. Are umor şi sensibilitate, ironia salvează reflecţiile filosofice de ariditate, iar subtilitatea purifică efuziunile de patetism.

Şi, în mod similar, Paloma îşi indică vârsta (12 ani) şi domiciliul (rue de Grenelle, nr. 7), condiţia socială (părinţi bogaţi) şi intelectuală ("Întâmplarea face să fiu foarte inteligentă. Chiar excepţional de inteligentă."), părerile despre membrii familiei proprii şi planul de sinucidere şi de incendiere a apartamentului într-un viitor nu prea îndepărtat, pasiunea ei pentru cultura japoneză, de aici şi codificarea filosofiei de viaţă în poezii de formă fixă, ca hokku ("Să aspiri la aştri / În bolul cu peştişori / Aurii să sfârşeşti") şi tanka ("Ce vezi / Ce citeşti / La micul dejun / Şi eu ştiu / Cine eşti").

Renée şi Paloma au atâtea lucruri în comun încât par versiuni ale aceleiaşi persoane, la vârste diferite. Amândouă iubesc frumuseţea limbii şi eleganţa exprimării, motanul Leon are drept corespondent pisicile cu nume hazlii, Constituţia şi Parlamentul. Le fascinează Japonia: Renée iubeşte filmele lui Ozu, Paloma adoră manga. Şi mai ales au vocaţia filo-sofiei, adică a iubirii de înţelepciune: Renée îl preţuieşte pe Kant, nu şi fenomenologia lui Husserl, iubeşte romanele tolstoiene, adoră pictura olandeză de un gen aparte - natura moartă, muzica lui Mozart şi ariile lui Purcell. Paloma învaţă japoneză, s-a familiarizat cu poezia în forme fixe, citează din Basho.

Dar cea mai tainică dintre asemănări este relaţia cu sora mai mare, ea tulbură într-un mod neliniştitor existenţa fiecăreia. Refugiile pe care le caută şi nevoia ambelor de a ascunde sunt reacţii de apărare faţă de evoluţia surorii: Renée alege disimularea ca efect al dramei trăite de sora ei, Lucienne cea frumoasă şi strălucitoare, iar Paloma ca să scape de oroarea produsă de prezenţa surorii ei Colombe.

Onomastica se dovedeşte profitabilă pentru semnificaţiile unei asemenea interpretări. Am desoperit pe site-ul scriitoarei (www.murielbarbery.net) o cheie de lectură oferită într-un mesaj al unui cititor (allihopa - Jeux de prénoms) care propune conexiuni între pasaje din Evanghelii şi numele personajelor. Reţin corelaţia: Renée înseamnă "renăscută", iar sora ei se numeşte Lucienne, cuvânt cu etimon latin lux, lucis, "lumină". Într-adevăr, amintirea surorii provoacă luminarea de sine a eroinei. Procesul identificării i-l clarifică enunţul repetat insistent de Kakuro Ozu: tu nu eşti sora ta.

Acelaşi lucru i l-ar putea spune şi Palomei, tocmai pentru că are un nume sinonim cu al surorii sale Colombe, dar se deosebeşte radical de ea. Numele lor înseamnă "porumbiţă" şi au conotaţii contradictorii, cea mai potrivită contextual fiind cea de simbol al purităţii şi al imortalităţii sufletului, desprins de lucruri lumeşti şi de păcat. Porumbelul este inima celui drept, iar ochii săi sunt termen de comparaţie pentru omul luminat şi pur. Cea mai interesantă explicaţie onomastică o oferă prenumele Kakuro, ce apare în primul roman japonez, Genji Monogatari, desemnând pe cel ce se ascunde. Se adânceşte astfel misterul personajului apărut "deus ex machina" în vieţile celor două eroine.


Jocuri cu multiple deghizări

Scriitoarea jonglează pur şi simplu cu tipurile de roman şi convenţiile ficţiunii. Formula aleasă este una consacrată de romanul subiectiv - alternanţa vocilor, şi ea se dovedeşte atotcuprinzătoare: ascunde mai multe tipuri de romane, unele reinventate, altele parodiate cu tandreţe, altele răsucite până devin "antiromane". Mai întâi, romanul social înţepător, usturător pe alocuri, inventariind găunoşenia invers proporţională cu averea şi distincţia, fie din spectrul dreptei solemne, fie al stângii bine situate. Totodată, micul roman al vieţii de familie se naşte în jurnalul ţinut de Paloma care sesizează dramele celorlalţi: laşitatea confuză a tatălui, frustrarea şi isteria mamei şi cea explozivă a surorii mai mari. Rolurile sociale asumate grijuliu nu reuşesc să înlocuiască golul care face din toţi o sumă de indivizi şi prea puţin o familie: le lipseşte dragostea, căldura sufletească, autenticitatea. Un roman psihologic exploatat discret se conturează din biografia portăresei: constanta ei grijă de a se ascunde, a se apăra, distanţarea de lumea celor avuţi de care se fereşte are drept o explicaţie o nenorocire din viaţa familiei şi viaţa surorii mai mari şi incredibil de frumoase, care a traumatizat-o profund. Şi tot studiu subtil de psihologie se insinuează şi din comportamentul precocei Paloma, care îşi caută în vastitatea apartamentului refugii, ca locuri de evadare din infernul familial.

Un roman "melanj-cultural" cu toate ferestrele deschise către filosofie, spre literatură şi pictură, spre muzică şi cinematografie. Un antiroman postmodern, căci personajele îşi proclamă simplitatea şi claritatea gustului, dar cât rafinament dovedesc preferinţele lor! O conte philosophique păstrând aroma franţuzită, ca şi o graţioasă şi totodată gravă naraţiune iniţiatică încheiată cu decizia Palomei de a trăi, asumându-şi viaţa. Şi ficţiune mitică, în care Renée îşi găseşte în Kakuro Ozu sufletul pereche, iar în Paloma sufletul geamăn, broderie intertextuală, plină de rafinate aluzii, de la Buffon la Jean Girodoux.

...Ori chiar o proză simbologică, sprijinită pe două simboluri-cheie - ariciul şi camelia. Paloma o vede pe Renée ca întrupare a ariciului, camelia revine, ca leitmotiv şi emblemă în evocările şi comentariile lui Renée - imaginea din filmul cineastului japonez Ozu ori cameliile din grădina interioară, veritabile mandala pentru un tânăr smuls din dependenţa drogurilor. Animal ciudat, ariciul apare ca demiurg şi erou civilizator în multe mitologii, se distinge prin inteligenţă creatoare şi etică superioară. Camelia simbolizează în tradiţia niponă căsnicia fericită, în ea sălăşluiesc spiritele benefice gata să împlinească rugăminţile îndrăgostiţilor.