Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
Arizona Dream de Simona Vasilache


Pare nepotrivit, la prima vedere, un titlu americănesc, cu o undă balcanică ŕ la Kusturica, pentru recenzia unei cărţi de amintiri cum este Clujul din cuvinte, o carte de burg şi de melancolii controlate, în care absurdul şi patetismul foarte arar îşi fac loc. Totuşi, în volumul coordonat, cu o ambiţie de-a face ceva pentru locul în care eşti cum puţinora le mai stă în fire, de Irina Petraş, preşedinta USR Cluj, şi apărut, în 2008, la Casa Cărţii de Ştiinţă, Arizona spune ceva. E café-barul de lîngă Universitate, acea universitate de care oraşul e plin, pe care aproape toţi chemaţii să-şi amintească o pomenesc şi pe care, o spun convinsă pe propria-mi piele, o poţi iubi nedezminţit chiar fără să-i fi fost student. Şi mai e ceva: amintirea, cu gust de sesiune şi cafea, a timpurilor cînd nu existau decît două valori, cele mai frumoase din cîte sînt: libertatea, şi prietenia. Despre ele, în fel şi chip, e vorba în această antologie ilustrată, în tonuri de sepia, care este a filologilor zvăpăiaţi de la Cluj, cum îi alintă Horia Bădescu într-o baladă, tot atît cît a navetiştilor nevindecaţi, şi-a adulţilor melancolici, ajunşi turişti unde erau acasă.

"După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi/ Unde-am fost prietenul mic al ţărînii din sat", versurile din dedicaţia lui Blaga către Pillat, pe care nu întîmplător le citez - Dor de Cluj, Dor de Blaga e, ca nicăieri altundeva, imn de catedră universitară... - însoţesc, ca un refren nespus, rîndurile scrise în cadenţa paşilor pe piatră. Nu ştiu de cîtă vreme n-am mai văzut, în anii cînd toţi fotografiem, mai bine sau mai rău, perspective, înălţimi, pavajul unei străzi tras în poză. E, îngustîndu-se spre infinit, strada Matei Corvin, cea pe care calci, cea pe care au călcat, ilustrînd vorbele lui Nicolae Balotă despre un Cluj pierdut, şi regretat. Un Cluj care are pietrele, dar şi-a pierdut paşii.

Mare parte din volum e din ecouri. Pe cît e amintirea unor vremuri de lipsuri cîrpite cu încredere (de pildă, memoriile lui Valeriu Anania, despre binele care, nebănuit, se-ntoarce) de concretă, de credibilă - credibilitatea paradoxală a basmului, pe-atît e prezentul de difuz. Ceea ce nu-l pune, nici o clipă, la zid. Au, toţi, sau aproape toţi cei care răspund la un invizibil chestionar sentimental, netezimea pietrelor lucrate de ape. Melancolia fără frustrări, şi amintirea fără ranchiună, o împăcare ce, de n-ar închide bulboane de tristeţe, ar semăna îndeaproape cu bucuria. De a fi cel care eşti, şi de-a fi trecut printr-un loc care leagă, şi limpezeşte.

O sută zece sînt cei care, cu voie sau fără voie (fiindcă fragmente din, bunăoară, Aron Pumnul dau relief istoric unei priviri apăsat subiective), împrumută versuri, proză, amintiri acestui portret de grup cu oraş. Înşiraţi în lungul prefeţei despre loc a Irinei Petraş, o reverie teoretică şi practică despre vîrste şi cuib (nu e Clujul un cuib de păsări cîntătoare?), care va să spună că a room of one's own poate fi, uneori, şi o capitală. Un loc în suflet, un drum în gînd.

Nu seamănă unii cu alţii, nici scrisul lor nu seamănă, nici viaţa, opiniile, sau prietenii. Dar se completează minunat, Sanda Cordoş scriind despre întregire şi speranţă, "ştiu că e singurul loc în care coborînd (ce şansă) Golgota (colina Clinicilor) şi văzînd turnul zvelt al Catedralei Sf. Mihail ori urcînd tocitele scări de la Litere, am o bătaie de inimă în plus şi cred, oricît întuneric, că există, totuşi, un miez de lumină şi că viaţa are preţ", Marta Petreu despre despărţire şi rosturi: "Jos - şcoala. Sus - clinicile. Şi Cimitirul. Cimitirul cu veveriţe şi mierle. Jos - viaţa, locuirea şi cartea. Sus - boala, lecuirea şi moartea. (...) Jos, în vale, vine cine vrea, rămîne cine poate. Sus, în deal, în paradisul veveriţelor şi-al mierlelor, ajunge cine moare." Gheorghe Grigurcu poetizînd despre "împietrite sub ceruri de-acum/ amintiri studenţeşti/ cum perspective de străzi crem/ cu mereu oblonite fereşti", tăifăsuind cu Ovidiu Pecican şi Laszlo Alexandru despre cetăţi eterne şi intelectuali trecători, şi Ion Pop, cu ale sale "versuri, deci, despre-un ins în oraş."

Cel mai emoţionant, cu atît mai mult cu cît aceia amintiţi au devenit de-o fire cu pietrele pavimentului, se alege Clujul din oameni. Clujul lui Mircea Zaciu, despre care vorbeşte, cu naturaleţe şi camaraderie, în etern, Nicolae Manolescu. Clujul teatrelor şi al regizorilor, Clujul marilor montări şi-al marilor pierderi, evocat de Ion Vartic. Clujul în care Breban îl cunoaşte pe Haţieganu, şi unde nu-i nimeni, în anii răi-buni, să nu ştie de Blaga, ca şi de cei mult mai tineri, echinoxiştii, legendele rebele.

Toţi au trecut în cuvinte, mai şlefuite decît pietrele aşternute paşilor. Cuvinte înghiţite, ca muzica unei Viene pierdute, dintr-un roman de Haller. Din cînd în cînd, fără nimic protocolar, ori forţat, un gînd, o iniţiativă le dă drumul pe foaie şi le pune între coperţi. Făcînd din ele o carte de vise. Şi o reţetă de fericire urbană, aburită de două, imperceptibile, tristeţi. A libertăţilor care nu se mai cer, şi-a prieteniilor care nu se mai dau.