Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de istorie literară:
Arta de a fi învingător de Irina Petraş

Frescă a unei lumi apuse, aflate la granița arbitrară dintre ce a fost și ce ne-am așteptat să fie”, înaintând dinspre Epoca de aur înspre una de arginți, cum spune autorul, Arta de a fi păgubaș e un copleșitor și colorat amestec de amintire pioasă, mușcătură acidă, câteodată și cu un strop de venin, lucidă privire panoramică asupra vremurilor și delicios accent pus pe detaliul cu schepsis. De acord cu toate epitetele din portretul pe care i-l schițează, cucerit, Dan C. Mihăilescu: pitoresc, duhliu, parșiv, magnetizant; amestec intens condimentat de sarcasm și ghidușie, de sentimentalism și acid ironic, alintându-se cu mucalită autocompătimire, dar observând sagace și necruțător falimentul moral și compromisurile mercantile. Cu o asemenea înzestrare, da, abia de poți crede că Gheran memorialistul e totuna cu sobrul, tenacele, pedantul editor al unuia dintre cei mai consistenți scriitori români: Liviu Rebreanu. Acel Liviu Rebreanu căruia Lucian Blaga îi scria exasperat: „Ah, Doamne – scumpe Rebreanu – ne omoară papagalii”... Însă o mai atentă luare aminte îți dovedește de îndată că, dimpotrivă, cele două fețe ale sale se împacă perfect. „Păgubașul” și editorul pariază la fel de apăsat și fără rest pe memorie, fie ea proprie sau a documentului, pe importanța fiecărei tușe de culoare, fie ea adevărată ori fantasmată (istoria personală și istoria literară, chiar și Istoria sunt, toate, interpretări, ficțiuni, fantasme). Profesiunea de martor, când imparțial, când… parțial, e cea mai prețuită dintre toate. Orice frântură de amintire și orice petic de hârtie pot fi parte a unui dosar fabulos, pot reconstitui atmosfere, lumi, existențe, le pot chiar remania, schimbând perspective și umbre.
Dacă ne gândim la mai mult de jumătatea de secol dedicată ediției Rebreanu, la încăpățânarea generoasă cu care s-a angajat în cartografierea „oceanului documentar” rebrenian, e limpede că avem de-a face cu o „artă de a fi învingător” în ciuda vremilor și a obstacolelor. Cele două volume Rebreniana, tocmai apărute, sunt dovada acestei izbânzi. Scrupulos, onest și conștient de datoria pe care șia asumat-o, nu se sfiește să arate lumii întortocheata cale străbătută lucrând la integrala Opere (23 de volume) și la cărțile complementare proiectului: Tânărul Rebreanu, Amiaza unei vieți, Cu Liviu Rebreanu, Caiete, Rebreanu la lumina lămpii. Intime, Scrisori către Rebreanu.
„Scopul – explică N.G. în „Cuvânt înainte și înapoi” – era să prezint în integralitate opera scriitorului, să-i respect textul, fără a-l ciumpăvi cu faimoasele croșete, abuziv uzitate în epocă. Nu conta dacă împlinirea dorinței presupunea să argumentez și-n scris oportunitatea editării […] Fără să urlu cu lupii, le vorbeam la urechea stângă, dacă la cea dreaptă erau surzi. De aici și tonul sociologizant al unor scrieri de început”. Cartea reconstituie compromisuri, zbateri, supărări, dezamăgiri, atât de multe într-o țară „cu un dispreț suveran față de orice muncă științifică, indiferentă față de valorificarea patrimoniului său cultural, adevărata carte de vizită cu care s-ar putea prezenta în lume, zestre fundamentală când tinde să-și construiască prezentul și să scruteze viitorul”, incapabilă de proiecte în durata lungă a istoriei, cum o știa deja Rebreanu însuși („Cum să ceri simpatie pentru artă și cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese și intrigi de culise?”). Însă firea luminoasă, echilibrată a insului cu rădăcini ardelenești altoite „pe Argeș în jos” nu se lasă învinsă. E recunoscător „oamenilor de ispravă” și instituțiilor care au întreținut un climat fără de care uriașul proiect n-ar fi putut fi încheiat. Într-un interviu acordat de curând lui Andrei Moldovan, evocă una dintre marile bucurii pe care ediția Rebreanu i le-a adus: Premiul Perpessicius. „Nu premiul în sine mă bucura, ci îndeosebi comisia care mi l-a acordat”: Șerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Alexandru Piru, I.C. Chițimia, Paul Cornea, Constantin Ciopraga, Ion Vlad, „cel mai tânăr fiind Nicolae Manolescu, cronicar al revistei România literară. Asta da bucurie!” (Nu mai demult decât cu o săptămână în urmă, același Nicolae Manolescu scria prima cronică la Rebreniana)
Prima parte reunește pledoariile „avocatului din oficiu”, cum își spune singur, la instrumentarea dosarului contra „trădătorului” Rebreanu. Un singur regret: cu tot slalomul, abil și inteligent, ba chiar periculos, printre restricțiile impuse de cenzură, n-a reușit să păstreze dedicația lui Rebreanu, „omagiu de nestrămutată dragoste”, către Iuliu Maniu. Cel care își dedicase întreaga viață eliberării Transilvaniei de sub dominația ungurească avea să moară în închisoare ca „înalt trădător”. Mărturiile continuă în partea a doua. Li se adaugă și interviuri acordate, pe aceeași temă, de-a lungul anilor. Din toate, respiră o conștiință acut-senină a zădărniciei, a vremelniciei vieții omenești, dar și un respect imens, exemplar, pentru ceea ce înseamnă moștenirea identitară a unui popor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara