Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Artiştii şi contextul de Pavel Şuşară


I. Artiştii şi piaţa

Pe o piaţă de artă în plină formare, aşa cum este piaţa românească, problema acordului dintre valoarea artistică a unui obiect şi valoarea lui comercială este una legitimă. Atunci cînd un fenomen nu este încă structurat, cînd normele juridice nu funcţionează la parametri normali şi cînd spaţiul spontaneităţii este mult mai mare decît acela supus unor reguli stabile, este de bănuit că echilibrele obligatorii dintre valoarea culturală a operei de artă şi valoarea ei de piaţă sînt grav perturbate. Şi, în pofida unor aparenţe, lucrurile chiar aşa stau. În absenţa unei informaţii largi şi libere, în afara unei circulaţii neîngrădite a obiectelor artistice, în condiţiile de pîndă şi de suspiciune în care colecţionarii de artă se manifestau pînă acum cîţiva ani, era de aşteptat ca receptarea artei să fie viciată, iar judecarea ei sever pervertită. Însă tocmai în momentele grele, atunci cînd ameninţările sînt permanente şi riscurile inevitabile, se naşte în mod natural, ca o variantă a instinctlui de conservare, o exigenţă cu totul ieşită din comun. Astfel, pentru a face economie de mişcare, pentru a contrabalansa lipsa de informare şi a preîntîmpina deficienţele de gust născute dintr-o cultură precară, colecţionarul român, din ce în ce mai izolat şi tot mai sever împins într-un soi de cvasiconspirativitate, s-a fixat decis pe numele mitologice ale artei româneşti, adică pe acelea care lăsau şanse minime unei opţiuni eronate. Grigorescu, Andreescu, Aman, Luchian, Tonitza, Petraşcu, Iser, Ressu etc., iată cîţiva artişti care nu implicau riscuri în ceea ce priveşte plasamentele financiare şi nici nu dezamăgeau nevoia mai mult sau mai puţin reală de hrană simbolică. Privind lucrurile în felul acesta, s-ar putea spune cu siguranţă că între valoarea artistică şi valoarea comercială a unei lucrări de artă nu există nici un fel de tensiune, că marii noştri artişti au, în mod justificat, şi cele mai mari preţuri. Rezumîndu-ne, însă, doar la acest palier, la acela care priveşte exemplaritatea, comitem un grav abuz de înţelegere a artei româneşti şi manifestăm un la fel de mare deficit de evaluare. Atunci cînd receptarea se conformează unor judecăţi deja acceptate şi se supune ierarhiilor prestabilite, totul pare a fi în ordine, dar atunci cînd intervine problema selecţiei nedirijate şi a opţiunii directe, se instalează o acută stare de criză. Abia în această situaţie, aceea care angajează soliditatea culturii şi siguranţa gustului, încep să se manifeste disfuncţiile de fond şi viciile de formă. Artişti de prima mînă, cum ar fi, de pildă, Phoebus, Merica Rîmniceanu, Elena Popea, Al. Padina, Samuel Mutzner, Sabin Popp, Iorgulescu-Yor, Teodorescu-Sion, Vasile Popescu, Paul Miracovici etc. sau, încă şi mai flagrant, cei din eşalonul imediat următor, Lucia D. Bălăcescu, Michaela Eleutheriade, Mandia Ullea, Nina Arbore, Casilda Miracovici, Tache Papatriandafil, Tache Soroceanu, Leon Biju , Ion Lucian Murnu etc. etc. sînt victimele unui dezacord inacceptabil între valoarea lor artistică şi valoarea lor comercială. Iar dacă mergem şi mai departe, adică ajungem pînă în contemporaneitate, faptele devin de-a dreptul hilare: un Sabin Bălaşa de pildă, simplu interpret de manele azurii, se vinde la sume exorbitante, în vreme ce Florin Mitroi, unul dintre cei mai originali şi mai profunzi pictori din ultimele decenii, este cvasinecunoscut. Şi exemplele ar putea continua pe încă multe pagini.

În concluzie: la vîrf, adică acolo unde valoarea a devenit axiomă, totul este în regulă, în vreme ce acolo unde faptele trebuie privite cu prospeţime şi judecate nemijlocit, domneşte o înduioşătoare harababură. Ca, de altfel, în mai toate planurile vieţii noastre publice.

II. Artiştii şi premiile

Alături de premiile derizorii ale Academiei Romane, care au intrat în topul vieţii noastre publice postdecembriste prin voinţa încrîncenată de a fi mereu echivalentul a două kg de cremvurşti, premiile Uniunii Artiştilor Plastici s-au încăpăţînat, cu o energie comparabilă, să aspire la acelaşi loc din punct de vedere moral. An de an, în virtutea unui regulament învechit şi a unei percepţii clientelare asupra fenomenului artistic, ele au răsplătit genuri şi persoane care făceau cu greu faţă pînă şi unei probe sumare de existenţă. Simţindu-se obligate să confirme părerea secţiilor Uniunii despre ele însele şi nu să reflecte ceea ce se întîmplă cu adevărat în lumea artei, aceste premii riscă să devină, tot mai apăsat de la o ediţie la alta, un simplu moment de retorică festivă şi de gesticulaţie sezonieră. Nume obscure şi personaje culturale create prin consens, care în mod obişnuit vegetează prin ateliere şi a căror singură stilistică este discreţia, se trezesc dintr-o dată răpite neantului şi aruncate direct în sferele ameţitoare ale performanţei. Chiar dacă nu toţi premianţii intră decis în această categorie, mulţi dintre ei fiind personalităţi cu adevărat importante ale artei româneşti contemporane, imaginea de ansamblu a premiilor rămîne una confuză şi irelevantă prin dirijarea arbitrară a interesului şi prin inexistenţa practică a criteriilor de selecţie

Aşa scriam, cu şapte ani în urmă, despre premiile Uniunii Artiştilor Plastici din România. Şi, din păcate, nici astăzi situaţia nu este radical schimbată. Aproape că nu a fost ediţie a premiilor UAP care, în ultimii ani, să nu suporte serioase amendamente. Importantă instituţie a oricărei vieţi culturale cu o minimă dorinţă de a se manifesta normal, premiul, în general, a încorporat în România, de-a lungul timpului, atîtea inadvertenţe, erori de percepţie şi disfuncţii interne încît riscă să devină derizoriu pînă la limita inutilităţii. Şi asta nu pentru că toate premiile s-ar fi atribuit aberant, deşi aceste situaţii au putut fi întîlnite fără prea mare greutate, ci pentru că de momentul decernărilor s-au legat nenumărate alte episoade care nu aveau nici o legătură cu activitatea specifică a artistului şi cu munca sa din atelier..

Din instituţie profesională severă şi rece, aşa cum a fost el cîndva, prin perioada interbelică, premiul a ajuns un fel de organizaţie civică şi apolitică prin absorbţia tuturor culorilor politice, dar şi una umanitară sui generis ce tinde să se substituie ajutorului social prin încurajări, e drept, mai mult morale. Iar de aici se poate trage uşor concluzia că unităţile de măsură cele mai frecvente în acodarea premiilor au fost interesul administrativ şi duioşia. Cum şi una şi alta există de cînd e lumea, premiile înseşi au început să refuze cronologia şi să iasă, la rîndul lor, din timp. Premiul pentru pictură, sculptură, grafică, decorative, scenografie etc.etc. doar cu totul întîmplător se acorda în l990 şi...sau 2000 şi... , pentru că, de fapt, el putea fi plasat la fel de bine şi în sec.XIX, şi la începutul lui XX, şi în perioada interbelică, şi în aceea de tristă aducere aminte a realismului socialist. Singura dovadă onvingătoare că el se referă la un an oarecare al sfîrşitului sau al începutului de mileniu este doar faptul că se acordă în acel an şi nu în altul. în rest, concepţia pe care se fundamentează este aceea de secol XIX. Din păcate, de această povară n-a scăpat nici una dintre ultimele ediţii, şi cu toate că s-au făcut mari eforturi pentru a se depăşi anumite stereotipii, mare lucru nu s-a obţinut pentru că oboseala premiului nu este una conjuncturală, ci una profundă şi cronicizată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara