Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critică Literară:
Asigurare pe viaţă de Cosmin Ciotloş

Poezia, în textele lui Radu Andriescu, nu este o evidenţă. Dar e, de la un moment încolo, o certitudine. Din pricina acestui imperativ advers lenei intelectuale, mulţi dintre străluciţii comentatori de poezie de la noi, altminteri bine înarmaţi teoretic, au trecutS destul de uşor pe lângă volume ca Oglinda la zid (1992), Uşa din spate (1994), Sfârşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi câţiva prieteni (2000) sau Punţile Stalinskaya (2004). Nici contextul neprielnic literaturii al primilor ani de tranziţie, nici sufocantul argument al slabei difuzări nu constituie, luate în sine, scuze pentru un asemenea deficit în planul receptării. Căci pe de-o parte, deşi aflat, de o bună bucată de vreme, în criză de autoritate, comentariul săptămânal nu şi-a declinat niciodată, de la revoluţie şi până acum, competenţele. Iar pe de altă parte, densele fonduri de carte ale bibliotecilor au rămas în permanenţă accesibile oricui, chiar şi cronicarilor imediatului, nu doar istoricilor literari preocupaţi strict de soarta demnă de îngrijorare a arhivelor prăfuite.

După Mircea Ivănescu, ale cărui merite în difuzarea, la noi, a liricii anglo-saxone contemporane sunt în afară de dubiu, Radu Andriescu rămâne, în toate cărţile sale, ca zic aşa, cel mai important poet american de limbă română. Ceva mai dinamic decât înaintaşul său sibian - pentru că nu s-a fixat prin traduceri, preferând să se delecteze prin lecturi - Radu Andriescu şi-a însuşit, pe lângă enciclopedia filologică a şcolilor de poezie care au urmat faimoasei generaţii Beat, regulile unei juste poziţionări strategice în raport cu propria cultură. Aşa se face de exemplu că, nu mai demult decât în 2005, într-un studiu intitulat Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală, Andriescu pune în discuţie prejudecata care leagă numaidecât optzecismul de un curent, desigur nord-american, cu cel puţin două decenii mai vechi. Că a existat, deloc neglijabilă esteticeşte, o mişcare omoloagă celei româneşti grupate în jurul Cenaclului de Luni, în spaţiul rusesc, reprezintă, cu adevărat, o noutate. Că, fără să ştie una de alta, cele două direcţii, atât de apropiate ca timp şi ca loc al desfăşurării, vădesc însuşiri comune, este, pentru orice cercetător scrupulos, un teren de investigare extrem de fertil.

Nu mai insist aici asupra acestui volum analitic, după gustul meu, obligatoriu. Tocmai ca să ajung la un gen ce s-a arătat a fi în anii din urmă, din nefericire, opţional. Fiindcă, odată cu Pădurea metalurgică, admirabil editată de Cartea Românească, Andriescu se întoarce, după un scurt, dar memorabil ocol, la poezie. Şi - reiterez o observaţie anterioară - dincolo de ea.

Dincolo de exerga intertextuală din Eremenko (,În desişul pădurii metalurgice,/ unde procesul de creare a clorofilei era în plină desfăşurare,/ s-a desprins o frunză/ Toamna se aştenuse deja în desişul pădurii metalurgice"), câteva sintagme, presărate la întâmplare în capitole eterogene, reactivează sensurile alunecoase ale paginii de titlu. Astfel începe primul poem al cărţii: "Nu cu multe săptămâni în urmă, arţarul/ din curtea şcolii Carol arăta ca un bostan/ uriaş, cu ochi şi gură sculptate/ în frunzele rărite simetric. În depărtare,/ orizontul metalurgic. Tramvaiele de la pod/ Metalurgie, iar pe dealul din spatele zonei industriale, pădurea metalurgică. Metarealistă./ Sub pod Metalurgie, o haită de câini/ şi trei bărbaţi cuibăriţi între cartoane,/ în faţa aneleurilor." (pag. 9) Şi astfel se încheie un altul, situat undeva către final, construit pe un anglicism cu totul ambiguu: "Rabla vişinie a handymanului/ ducea fără grabă un riţi-piţi migdalat şi blond/ ar putea fi onirisme sau romanţ,/ când îmi mijesc ochii prin tufişurile/ de peste gard. Doar biografem,/ totuşi,/ completat de zâmbetul vecinului exterminator./ Ştii cum e, toată lumea ştie, doar soţul nu, îmi zice.// Am obosit tot încercând să ies din text./ A obosit şi textul din mine./ Nu mai îndrăznesc să-i zic poezie,/ doar agent termic strecurat cu ţârâita de la centrala/ cu viermi de fum argintiu.// Ar trebui să-mi peticesc din nou biografemele/ cu metafore şi metabole./ Să fiu ermetic,/ dar să las accidentele să putrezească la suprafaţă." (pag. 90)

Cum apar, la Andriescu, aceste bruioane biografice? Întâi, în numeroase ipostaze, ca defulare a unui trecut, pe ramură genealogică paternă, condamnabil. Complexul oedipian e transmis, poetic, prin contagiune întregii familii. Scindată inegal, vina culminează cu formula, de o chimie incertă, a unei ideologii de uz intim, socialismul multicultural: "Mă simt vinovat/ pentru că am avut o copilărie liniştită. Am hrănit/ cu iarbă lebedele de la Dijon, am fost dus/ cu tricicleta prin Copou şi cu săniuţa/ pe fundacul de lângă biserică/ Am învăţat franceza fără să-mi dau seama că-i o limbă străină,/ iar engleza de la prietena mamei, Lia, care-i ghicea/ în cafea nopţi întregi, până să plece/ la New York. Am avut rude în străinătate,/ am mâncat harbuz la Veneţia sau Florenţa, am trecut/ de la poveştile lui Asterix la cele/ ale lui Soljeniţîn, în traducere franceză, vrăjit de rezistenţa unui sătuc breton în faţa Imperiului/ şi estetizând gulagul [...] Trei ani şi jumătate de ură, şuturi/ în toate ghivecele din seră, gogit/ şi bosumbflat, cu o mie de pulovere prin casă, toate/ cele o mie de complexe ale copilului/ cuminte, într-o singură seară cu miros/ de tren, în bucătărie. Şi totuşi după '89 am rămas, pentru prieteni, socialistul multicultural. Stigma/ unei familii frumoase şi aşezate, care/ şi-a plătit întotdeauna ratele şi impozitele." (pag. 68)

Apoi, după alte asemenea răfuieli cromozomiale, destul de uşor deductibil ca poveste, procesul de reîncântare a lumii începe să se urnească din nou. Conflictul afectuos cu antecesorii e înlocuit de afecţiunea conflictuală cu colegii de generaţie. De aici îşi trag sevele câteva din cele mai frumoase - în sens clasic - poeme ale Pădurii metalurgice. E, în definitiv, o marcă a intransigenţilor şi efervescenţilor membri Club 8 ieşean, din care Radu Andriescu a făcut parte, aceea de a rămâne, cumva, post ludum, solidari în nostalgie. Portretistica e rezervată celor din afară. Lirismul - celor dinăuntru. Câtă deosebire între circumscrierea tranzitivă a unei întâlniri literare (din Vleac după ce a văzut limuzina în faţa hotelului, dimineaţa) şi blândeţea îndelung răbdătoare care pluteşte în jurul unei biete partide de ping-pong (din La Motor, după Club 8).

Cele două texte s-ar putea chiar transcrie, comparativ, unul lângă celălalt. Iată-l pe primul, rece şi ironic: "Mă întorc de la veceul Facultăţii de Litere/ din Sibiu şi-i spun lui Vleac/ ce impact a avut lectura lui printre ascultătoarele/ din budă. Pereţii nu merg/ până sus, poţi să le-auzi/ cum îşi uşurează trupul şi inima. Cel mai tare/ a fost ultimul, cred că Vleac. Câteva pauze mai târziu, vorbind cu soţia la telefon. Marţian/ de molcom/ şi tandru. Apoi trage şuturi în chiuvetă/ şi înjură. În ultima secţiune ascultase un poem foarte negru şi încrâncenat, citit de Nichita. Nu aşa/ se face poezia, îmi spune, când mă spăl pe mâini." (pag. 38)

Iată-l şi pe cel de-al doilea, compus mai mult din amintiri decât din prezenţe. O adunare de fantome, s-ar putea zice, dacă abundenţa cuvintelor n-ar pleda pentru deplasarea atenţiei de pe chipurile poeţilor ieşeni: "Am intrat la Motor împins fractalic/ de burniţă. Îmi place motocicleta aurie de pe faţadă/ şi seriozitatea jucătorilor de biliard/ şi de tenis. Şchiop/ şi chior, cu un cristalin pe care urmează să mi-l pun/ în februarie, sunt tolerat pe scăunelul de lângă masa celor trei poeţi. Nu sper să joace/ vreunul din ei un set cu mine. Ar fi/ pierdere de timp. Vorbesc pe margine cu Lia lui Costică despre computere. Carcase, RAM,/ procesoare. Nu e prea naşpa să vorbeşti despre carcase şi memorie RAM. Trec singur/ puntea Stalinskaya, pe care/ nu o mai vreau a comunicării. Analizez erotismul/ jocului de ping-pong." (pag. 34)

Atunci când îşi subminează finalul - şi, slavă Domnului, îl subminează nu o dată - poemele lui Radu Andriescu nu cad în cabotinismul oarecum şcolăresc al acestui artificiu nihilist. Nu sunt de găsit, în toate turbioanele verbale ale Pădurii metalurgice, nici micronaraţiuni cu cheie, nici surprinzătoare lămuriri concluzive, nici reciclate glume previzibile, nici - în fine - reziduuri de expresivitate veleitară. E, aceasta, o calitate care derivă, bănuiesc, din incapacitatea singulară a lui Andriescu, de natură etică după toate indiciile, de a supune un text oarecare - al lui sau al altuia - mecanicii necruţătoare a pastişei. Originalitatea, prin urmare, îi este, sine die, asigurată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara