Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Aspiraţia spre Totalitate de Gheorghe Grigurcu


Adesea subînţeleasă, sofisticată, aspiraţia spre Totalitate a creaţiei poetice e uneori dată pe faţă, transpusă într-o ţesătură dialectică precum în producţia lui Andrei Zanca.

Miza transcendentă a acesteia pare a îndreptăţi opinia unui Teilhard de Chardin, potrivit căruia „nu există poezie profundă, adevărat lirism, sublimul în cuvînt, în artă, în muzică, fără evocarea, presentimentul sau nostalgia Totalităţii". Situaţie cu un spor dramatic cînd fiinţa îşi resimte dureros individuaţia, separarea de Tot, oscilînd între dorinţa de reintegrare şi recunoaşterea limitelor condiţiei sale. La Andrei Zanca o asemenea năzuinţă spre Întreg se înfăţişează ca un nucleu iradiant al lirismului ce nu mai recurge la măşti, la scenarii ale disimulării, recomandîndu-se de-a dreptul în substanţă confesivă: „tot ce făurim în neistovite reîntoarceri // e doar o încercare de tămăduire / a unui abis / de rană // dinspre zbor, să fie, aceste întinderi / doar escala // lepădării noastre de umbre // despovărare de stîrv a inimii // dinspre un miez nicicînd adumbrit? // doamne, între sămînţa arborelui / şi sămînţa din fructul lui / cercul se închide" (şi-o clipă, într-adevăr). E oarecum o situaţie-limită a expresiei poetice, dezgolită de artificii, redusă la o vibraţie dolorică. Printr-o reacţie, am zice instinctivă, a spiritului, Întregul pierdut e căutat în începuturile mitice, în primordiile pe care le conţine fiinţa aidoma unei fatalităţi. E un morb sublim care aruncă în derizoriu „înnoirile" compromise de facticitate: „oare nu este totul / inculcat de la început, adînc în noi, aidoma / necunoscutelor boli?/ izbucnind sub / o stea ori alta / în recluziune / de timp?" (şi-ţi mai aduci tu aminte). Anamneza platoniciană devine instrumentul restituţiei: „am putea oare resimţi acest gol din inimă / de n-am fi cunoscut odată / sentimentul deplinătăţii?" (am putea). Sau cu o imagine, una din relativ puţinele la care recurge poetul: „aidoma unei gîze izbindu-se-n fereastră, anevoie / regăsim uşa prin care am intrat" (aidoma unei gîze).

În rest ne întîmpină detalierea acestui „sentiment al Totalităţii" care fecundează poezia, după cum spune gînditorul francez citat, într-o atmosferă mistic-eterată. E un proces al vieţii lăuntrice transpus pe un plan de înaintări şi replieri, de clipe de extaz şi de cădere, precum o iluzorie devenire a eului egal cu sine. Cum ar fi cu putinţă regăsirea Întregului pierdut dacă nu afli „nici un răspuns" aparent, cînd, deşi „bîntuit de disperare, dezamăgire, sleit", simţi că „eşti aproape, nesfrşit de aproape"? Pasta stărilor umorale contradictorii e adusă la conştiinţă, modelată de aceasta: „abia atunci, cînd simţi cum în aproapele / se iveşte mai întîi gîndul" (poate ar trebui). Prezentă mereu ca o muzică gravă de fond, credinţa e supusă unei analize emoţionale ce o testează, unei analize incantatorii care ne trimite mai curînd la modelul rilkean decît, de pildă, la cel al Sfîntului Ioan al Crucii. Dimensiunea temporală a fiinţării umane apare deranjantă, deoarece, împreună cu cea spaţială, conturează captivitatea noastră în materie. E o piedică în calea absolutului care nu poate fi decît intemporal: „deosebirea dintre nesfîrşire şi eternitate / în cea din urmă nu mai există timpul" (şi ce putem face). Altfel zis, „bucuria şi timpul nu pot coexista. // unde nu e gînd, nefiind / nici timp, nu-i aşa?" (bucuria şi timpul). Din cele trei componente ale timpului, trecutul şi viitorul sunt convenţionale. Contează doar prezentul, conţinut prezumat al eternităţii pe care o dibuim cu imperfectele noastre antene biologice: „însă, cum peştele înoată căutînd apa / căutăm şi noi, ce de mult / a şi venit şi este" (bucuria şi timpul). Paradoxul este dat de iluzia înaintării, efect al statutului nostru mundan: „cum să ajungi ceva, ce este deja, doamne" (în zadar). Interpenetrările dintre efemer şi etern pot avea consecinţe melancolic-fabuloase: „poate-n viaţa asta citim cartea / pe care scris-o în altă viaţă, mereu" (poate în viaţa asta).

Un alt aspect al scindării fiinţei între Totalitatea contrasă în nostalgie şi partea, „fărîmă / din ce-am numit / cu atîta nesfrşire / aproape", îl reprezintă confruntarea dintre identitate şi alteritate. Identitatea adîncă, reală nefiindu-ne îngăduită decît prin fulgerările extatice care ne redau Întregul, ne rămîne experienţa alterităţii, provizorie, amară, pe care o putem situa sub semnul redempţiunii. Emblematica solitudine a poetului nu e decît un hibrid al fiinţei. O dizarmonie prin care totuşi transpare uneori idealitatea funciară: „eu unul, m-am însingurat. // nefiind în stare, pe potriva / multora, a mă dărui / pe cioburi. // contemplu această înşiruire egală / cum altădată pe pragul casei // firele de aur ale unei ploi de vară. // şi sunt acelaşi. / şi-un altul, / sub însoriri" (şi-ţi mai aduci tu aminte).În carnavalul rolurilor în care apărem în theatrum mundi, ne putem trezi în ipostaze de-o diversitate căreia „martorul" din noi se cuvine a-i da o accepţie purgatorială: „suntem aici dintr-o înscriere: // sol, mesager, victimă, călău / în sine unul / şi acelaşi // în jocul de oglindă al martorului / tăcut şi dintotdeauna presimţit / în fiecare din noi? (mărturisire). Dar autoscopia ce ne-o aplicăm n-are cumva la rîndul său o latură dezamăgitoare? Nu conţine o cursă? „Conştiinţa, socoteşte poetul, este o lamă cu două tăişuri", unul fiind chiar rostirea omenească în care se transpune. Alternativă a indicibilului, limbajul însuşi e un compromis cu contingentul, un pact cu „macularea" sau măcar cu „inutilitatea". Un factor ce ne adînceşte despărţirea de Întregul divin. Arborii ne oferă o lecţie, grafiind „în tăcerea lor / ceea ce nu se poate rosti / ajungîndu-ne din urmă prin coala albă / a golului" (poate doar arborii). Acest „gol" al nerostirii, ne sugerează, blagian, Andrei Zanca, reprezintă o cale regală spre Totalitatea „strecurîndu-se pe furiş în tine, în timp ce-n jur / totul conspiră fragil, se contopeşte feroce" (să te stingi lent).

Andrei Zanca, Oprirea,
Ed.Grinta, 2009, 146 pag.