Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Aspre căi de Simona Vasilache


De la Élévation a lui Baudelaire încolo, modernitatea, mai timpurie ori mai coaptă, a lecuit căderea ce i s-a dat printr-un, rareori dezminţit, chef de înalturi. Totuşi, ce deosebire, în rostul literelor noastre, între Excelsior-ul lui Macedonski, din ultimii ani ai secolului XIX şi, bunăoară, Urcuş-ul lui Voiculescu... Apărut, acesta din urmă, în 1937, la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II".

Nu e nici un avînt în aceste versuri ale unei anevoioase desprinderi, ale unei penitenţe a lepădării de lume: "Auzi-l greu din aur lăuntric cum se urcă/ Sunetul sufletului sleit" (III, în Cupa). O lume apăsată de veşnice neputinţe, de zăgazuri de şovăială: "Boltisem vremea'n jurul molaticei copile.../ Mi-au luat-o 'n afunzişuri când au trecut în drum/ Pe sub arcada celei mai joase dintre zile/ Corăbiile toamnei cu punţile de fum." (IV, în Cupa). O suferinţă ascunsă, delicată, într-o viaţă colţuroasă, care te forţează, aspru, să urci, păstrînd, dureros, asupra căderilor, tăcerea: "Cântecul ce'n sârg/ Zămislişi aseară/ Nu-l mai da la târg/ Nu-l trimete'n ţară.// Vor pentru norod/ Chiote de piatră./ Puiul tău schilod/ }ine-l lângă vatră.// Cântă-ţi-l tăcând/ Neclintind o buză,/ Din cobuz de gînd,/ Nimeni nu-l auză." (Din cobuz de gând). Era o vreme de fapte, nu de gînduri, bietele gînduri... Citind acest scurt adio primei, intimiste, confesive, modernităţi, nu poţi să nu te gîndeşti că nu ştia Voiculescu cîtă dreptate avea să aibă! Chiotele de piatră vor face cîndva, nu peste mult, literatură.

Poate că nicăieri mai bine nu se-ntîlneşte acest volum tîrziu (îi vor urma, dintre antume, doar Întrezăririle-le, în 1939) cu silfii modernităţii decît în Imn sufletului, o polemică - deşi e departe de Voiculescu asemenea cuvînt... - cu bolovanii: "Unde n'ajung piatră, nici braţ bont,/ Peste vastul vânt svârlit avuzuri,/ Să culeagă 'naltele auzuri/ Ochi zămislitori de orizont.// Exilatul fruct biruitor,/ Vârful slavei neatins îl ţine/ Dar sămânţa încă grea de sine/ Cade'n trist pământ interior." Nu va rodi, deci, acest suflet învăţat să îndure, nu să schimbe. Urcîndu-şi, cu popasuri neîngăduite, drumul Crucii. Şi umplîndu-se, fără putinţa de-a se curăţa, de zgura tot mai multă a veacului.

"Trăinicia ruinii unui vis", zădărnicie trecută prin zădărnicie, speranţa deşartă a călătorului în pantă, atît e de fragilă frînghia de sunete şi de bănuieli. Amintiri care nu se încheagă, chipuri după care nu poţi să te întorci, parcă legat cu blestemul orfic al unei ieşiri din infern. Şi, deopotrivă, cu celălalt, al unei înălţări nedorite, nunta necesară, vorba lui Barbu, asupra căreia toate tac. Iată, în Mioriţa lui Voiculescu, gîndul de despărţire al ciobănaşului, pe care balada ni-l ţine secret: "Plecam spre curţi eterne cu car de stele zestre/ Dar rămâneau în poartă dureri domesticite/ Şi'nchisă în iatacuri, cu braţe rătăcite./ Melancolia lumii se arăta'n ferestre."

Urcuşul e o rupere, un greu efort sufletesc. Acelaşi prin care, în buna şcoală a autohtonismului Gândirii, pămîntul creşte îngeri: "A izvorât un sfânt din pământ,/ Nu l-a adus nici pasăre, nici vânt.// Visul lui plămădi 'ntr'o seară/ Lumini de om cu întunecimi de ţară." (Balada sfântului din câmp). Întunecimi cercetate pe rînd, în mici hagiografii plămădindu-i, fiecărui pisc şi fiecărui şes, cîte-un sfînt călăuzitor: "Cum caut prin adâncuri sumbre,/ Cotite, semnele se frâng.../ Sub nori pleşuvi ce harta strâng/ Se'nchide palma peste umbre." (Chiromanţie (într'un amurg pe Negoi)).

Frumoase poeme de dragoste, amestecînd jind trupesc cu năluciri de îngeri, sînt cele două Ademeniri, Cântec pentru dezbrăcare şi Fata din dafin: "Stihia'ţi pură, albă, se arată:/ Calc nori şi îngeri, goală li te rump/ Lung să-ţi sărut şi să cuprind de-odată/ Tot adevărul trupului tău scump." (Cântec pentru dezbrăcare). Comentariul acestor doruri întîrziate e acela pe care poetul lor, însuşi, îl face: "Zâmbeşte toamna uneori/ Ca un strigoi al primăverii." (Se roagă iubita).

Titlul volumului e reluat, la plural, într-o fascicolă: Urcuşuri. A cărei dimensiune nu e, cum ai crede, înălţimea, ci lungimea. Subţiere vecină cu spaima, ca a flăcării unei lumînări care se-apropie de capăt, ca a feţei într-un strigăt, ca a sufletului într-o umbră, prelungă pe împrejurimi: "Creştem, anii dulci se fac carne,/ Primăveri trec în unghii, în peri, în aripe/ Timp întemniţat osul şi iar ne/ Împietrim: stalactite de clipe." (Privind cum cresc copiii). Cu atît mai tristă, această trecere înfăptuită, care lasă mărturii. În care pulsează, neoprite, ritmurile, încă o dată tinere, ale firii: "Vezi, vinul tânăr 'şi-aminteşte'n Mai/ Din fund de beciuri, c'a sorbit arşiţa/ Pe când era o plantă clara'n plai/ Şi fierbe'n vas când înfloreşte viţa.// Tăriile iubirii'nchise'n noi/ Apasă cercul care le sugrumă,/ Când veştile sosesc pân' la butoi/ De dincolo de hrubele de humă." (Inscripţie).

Nu e de învins, această vînzolire a materiei. Viaţa, chiar şi aceea a statuilor, ţine, în tot, de ea. Urcarea, orgolioasă rupere din pămînt, repetînd, pe cont propriu, un gest originar, n-are nici uşurătatea aerului, nici izbucnirea focului. Poate doar slăbiciunea, încercînd să treacă peste fire, a lutului amestecat cu apă.