Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Asta nu e o scrisoare. Jurnal (fragmente) de Nora Iuga

Alma Vallazza

Într-un capricios sfîrşit de septembrie, cum numai în Südtirol eşti dispus să suporţi fascinat ca de o iubită imprevizibilă - azi sandale şi mătase, mîine ghete şi lînă, poimîine cizme şi blană -, timp de două săptămîni (16-31 septembrie 2002) s-a desfăşurat un festival de poezie început la Lana (Italia), unde marele sărbătorit a fost Oskar Pastior care a împlinit 75 de ani. Prietenii apropiaţi Herta Müller, Inger Christiansen, Ernest Wichner, Johann Lippet s.a. i-au adus darul poeziei lor; ce altceva îi poţi dărui unui poet. Acum cînd mă gîndesc în urmă la acele seri în care aerul vibra am o secretă bănuială; nu a fost o simplă coincidenţă că, alături de Oskar Pastior, Herta Müller, Ernest Wichner, Johann Lippet, toţi născuţi în România, poezia Norei Iuga, a lui Daniel Bănulescu şi Constantin Virgil Bănescu, cu nelipsitul lui fluier, s-a bucurat de o asemenea trecere. Mai mult decît emoţionant să mă aflu acolo, într-un climat sufletesc atît de românesc. Să nu-ţi vină să crezi. La Steinhaus am avut surpriza ca Diego Lucerna, un spectator din sală să-mi ceară volumul Autobuzul cu cocoşaţi în varianta originală şi să traducă pe loc în italiană orice vers îi cădea sub ochi. Stupoare generală. Asta da, gintă latină! Nu cumva poezia e cămila care intră în urechea acului?! Apoi periplul nostru a continuat, au urmat Bolzano, intrarea în Austria, cu clănţănit de dinţi şi multă zăpadă, Blaudenz, alte limbi, alte hoteluri, alte vinuri. Vedeta turneului nostru a fost Daniel Bănulescu, căruia i-a apărut la Viena volumul în limba germană "Schrumpeln wirst du, wirst eine exotische Frucht sein" în traducerea lui Ernest Wichner, la editura per procura condusă de Alma Vallazza, organizatoarea serilor de poezie de la Lana şi a întregului turneu de lecturi. O femeie tînără, frumoasă, pentru noi un fel de zînă bună care mai şi scrie. Cum?... orice epitet e de prisos, veţi vedea singuri din rîndurile pe care le-am tradus (deşi e vorba doar de un Prolog) cu acea tulburare pe care ţi-o provoacă dragostea la prima vedere.

            
Situaţia e următoarea: E vară, e cald. Un oraş şi flerul lui văratec. O femeie între doi bărbaţi, între cărţile şi singurătatea ei. E posibil ca bărbaţii să existe doar în imaginaţia femeii. Femeia e cel puţin două. O eu şi o ea. Privirea naratorului este în cerc. Nu se poate stabili exact dacă vorbeşte dinamismul cuiva sau despre cineva, dacă a trăit, ceea ce trăieşte sau doar imaginează. Întregul are o construcţie scenică. Care va să zică deocamdată fără final.
           
Textul este precedat de un prolog.

Prolog
           
Când spre după-amiază se mai află încă la masă, în faţa micului dejun, aceasta devine sub mâinile ei o masă în aer liber şi vede câmpia unui acoperiş ruginit şi plat, nimic altceva. Curentul stârnit de S-Bahn şi uruitul hurducăturilor pe şine, configurează aici, afară, spaţiul. Pe vremuri, întreaga faţadă de peste drum încadrată de ferestre, situată mai sus de curţile din dos, era uneori o sală de bal, prin care cineva căra nişte cărţi vechi şi în antreu, în dreapta; un bărbat îşi punea haina ca să plece, un şal alb în jurul gâtului, şi dispărea din câmpul vizual.
           
Când încă mai stau aici sau mă târâi prin casă desculţă în pantalonii mei preferaţi, ăia rupţii, sau întârzii ghemuită pe closet, văd în vestibul, prin uşa lăsată deschisă, pantofii lui, doi câte doi, atunci sunt fericită, fericită că sunt singură.
           
Stăteau câteşi trei rezemaţi de maşina ei. El vizavi de ea, pe cealaltă uşă, maşina între ei şi deodată a simţit că-i vine să leşine, de parcă vederea lui îi înmuiase genunchii de tot, de parcă se îndoiau încet, încet, de parcă sângele i se scurgea în stomac.
           
Scriu şi nu iese o scrisoare. Scriu şi devine un text. E de două feluri: o scrisoare şi un text. Nu e acelaşi lucru. Îl sun pentru că vreau să-i aud vocea şi mă ud toată. Pe urmă pun receptorul în furcă. Pe urmă mă fac covrig în pat şi mă mângâi, strâng cuvertura într-un colţ şi fac din ea un obraz, mă lipesc de el şi gem un pic. Pe urmă mă scol şi-mi fac o cafea şi mă uit la casete; îmi spun că aş avea chef să ascult asta şi asta şi ascult ceva ce ştiu că nu-i place. Atunci îi sunt puţin recunoscătoare pentru că el declanşează toate acestea, furia mea împotriva mea, această înţelegere, această plăcere de a fi singură. Dar nu spun că pentru asta îl iubesc. "E normal". El procedează aşa fiindcă nu poate altfel. Tot acel altfel a fost iluzia şi capcana mea, paranteza, plapuma în care transpir, nenorocirea mea, doliul meu, invidia mea. El nu o face pentru mine, el îşi vede de treabă. Asta îmi place. Îmi place locuinţa mea, nu e zgomotoasă, nici prea caldă şi vizavi nu e nici un şantier. Mi-au băgat în cap părerea lor şi nu am acceptat. Dar locuinţa mea n-are nici un haz şi nu e ceea ce ar putea să fie. E linişte, de duminică. Nu merg să mă plimb în parc. Nu merg să înot, nici cu bicicleta. Rămân acasă deşi cerul e senin şi soarele străluceşte. Nu merg la plajă. Nu vreau să mă bronzez, nu vreau să par sănătoasă pentru el. Sunt atât de albă, cât sunt. Pe urmă mă duc în oraş şi îmi cumpăr dintr-un magazin cu preţuri acceptabile o fustă verde ca prazul. Magazinul are aerul că vrea să pară un boutique şic, dar e relativ ieftin, cum spuneam. Ce iluzie şi toţi îşi permit să se iluzioneze în acest magazin, care nu face decât să dea cu tifla de atâta festivism afişat. Ne cumpărăm boarfe ieftine şi o facem într-un boutique cochet. Purtăm boarfele ieftine aşa ca şi când ar fi boarfe scumpe ieşite de sub mâna unui designer crezând că nu se vede diferenţa. Sau e din nou lichidare de stoc. De ce natură este atunci acest triumf măreţ cu care obţinem ceva ieftin, care "în realitate" ar fi fost mult mai scump? Pe care sau ce am învins? Sau nici nu te mai uiţi într-acolo, pentru că e prea cald şi de fapt ai vrea să-ţi rupi toate boarfele de pe tine şi să te descurci cu cât mai puţine. Rochia frumoasă devine atunci de prisos. Dar fără acest material, ne gândim, suntem şi mai puţin, suntem această piele plată. Aceşti sâni care atârnă, aceste pete albastre pe coapsă, aceşti genunchi ascuţiţi, aceste gambe aspre, aceste încheieturi subţiri ale mâinilor, aceste mâini cu denivelări etc., asta suntem? Se poate vedea ceva dedesubt? Se poate vedea că suntem toate astea, dar şi altceva? Învelişul este un cuvânt nepotrivit pentru corp, deoarece fiecare trup e inteligent şi străbătut şi iradiază o aură. Dar ce iradiază? Ne putem ocupa de asta?
           
O scenă de despărţire la gară. Ea, mult mai mică decât el, aleargă alături de-a lungul peronului. El îi duce geanta. Se ţin de mână, totuşi pasul ei ezită, de parcă colo, în faţă, la capătul trenului înfierbântat, îi aşteaptă judecata de apoi. Se îmbrăţişează şi i-o simte cum îi apasă burta, puţin ruşinat şi întreabă: "Simţi?" Ea zâmbeşte şi scoate un "da" euforic. Şi pe urmă, într-o supremă disperare şi convinsă că totul s-a sfârşit, spune: "Da, de fapt, te iubesc". Şi după o pauză: "Se poate spune aşa?" El spune "da" şi zâmbeşte şi brusc, dracu^ ştie de ce, e foarte grăbit.
           
De ce să fie unul mai bun decât altul? E mai bine când atenţia pe care i-o acorzi celuilalt, face ca atunci când eşti singur ca să nu fii părăsit. Sunt mai bune două călduri, decât una presupusă a fi comună. E mai bun cel care nu-l sună pe celălalt.
           
Sunt rece. Nu am milă. Respir liniştit şi pe platforma deasupra sternului nu vibrează nimic. Tăcere de gheaţă. Nici o durere. Îmi aud vocea ca din depărtare. Ce spune ea e o reprezentare. Încearcă descrieri, se dă bătută, dar în tăcere triumfă. Face ce vrea, nu e implicată. Nu e la mine. Deasupra sternului meu oasele cutreieră încoace şi încolo, îşi duc viaţa lor. Vocea urcă, îşi alege una şi-o trage aşa de probă în jos. Aşa între stern şi ceea ce se află deasupra, atârnă acum, strâmbă, şi fâlfâie necuviincios în acest vânt. Cine suflă? Suflă într-adevăr cineva? Bate un nord-est? Spre mine nu, pentru că m-am întors cu spatele în direcţia aceea. În faţă e frig. Deasupra lacului adie această briză de gheaţă, gri şi îngheţată deasupra mocirlei nu mai adâncă de 2 până la 3 metri.
           
Un obraz e un ponton. Obrazul lui e o faţadă bună: solidă, netedă, uniformă. Nu tresare nimic. Unde începe ceea ce trebuie să doară? Ce se poate vedea? Îl aud mergând în odaia de alături, încoace şi încolo, pe urmă adorm din nou. Dimineaţa nu mai e aici. Şi-a luat cartea cu el. Ce poţi păstra? Despre ce se poate vorbi? Despre copilărie? Să ne ocupăm de psihologie sau independent de poezie? Dar fiecare analiză e o situaţie. O situaţie abstractă şi de aceea de preferat unui dialog de bucătărie. Vorbirea în interiorul unei forme. Formele îşi trasează liniile paralel cu realitatea şi numai din această cauză pot fi recunoscute câteva lucruri. Pe aceste trasee ne târâm în patru labe şi tragem cu coada ochiului şi când prindem o imagine, merge direct în inimă, unde se opreşte şi ne întoarce spatele. Acolo stau ele, imaginile, în stive şi uneori una cade în vacarmul acela. Sau se apleacă numai un pic şi abia atunci se luminează treptat ceţurile deasupra. Vorbesc Hochdeutsch cu amândoi. Aşa, prin această limbă străină, ne apropiem. Pentru că în timp ce vorbim ne privim pe noi înşine, spusele capătă formă. Aceste ocoluri însă sunt, în ce priveşte realitatea, singurele prescurtări necesare.
           
Reprezentarea durerii în artă e durerea. Acolo suferă cineva, în acel tablou de Grünewald. Asta e evident. Şi fiecare durere e puţin din această durere, dar niciodată durerea întreagă. Fiecare îşi păstrează, slavă Domnului, obrazul intact. Asta nu mai e o pălăvrăgeală, toţi suntem adulţi, suntem răspunzători pentru durerile celorlalţi. Dar fac haz de necaz. Îi provoc durere şi mă uit să văd ce iese de aici. Privesc cu atenţie şi nu resimt milă. Părerea înşeală. Am un corp moale şi sunt sensibilă, de aceea mă răzbun. Mă răzbun pentru că iubirea trece. Eu nu o ţin.
           
Bărbaţii scriu o carte şi o dedică unei femei. Anumite femei se dedică unui bărbat şi nu scriu nici o carte. Din păcate se întâmplă de multe ori aşa. Şi de-aceea şi această furie, această dispoziţie proastă. Multe femei sunt într-o dispoziţie proastă fiindcă îşi închipuie că fără el ele nici nu există şi pentru că e jenant să vezi că el şi fără el este totuşi ceea ce este. E trist dar adevărat. Bărbaţii, cei mai buni nu-şi arată rănile, trag consecinţele. Nu urăsc femeia, ci pe celălalt bărbat. Rezolvă lucrurile între ei. Niciodată nu-şi aruncă durerea lui unei femei în obraz. Sau plâng pentru iubire, nu din autocompătimire. Totul la ei e îmbibat de plâns, cămaşa, tâmplele, ceafa. Ochii sunt goi şi durerea s-a scurs din ei. Trebuie să-ţi întorci privirile, să nu-i mai vezi. Unii bărbaţi sunt îngeri. Poartă cămăşi albe şi miros a rufe călcate. Felul lor de a fi e deschis ca lumina zilei. Poţi să-ţi iei ce vrei. Te invită şi poţi să vezi ce este mai important pentru ei în regatul lor. Singuri îţi deschid ultima uşă mică. Le poţi răscoli grădina, le poţi cotrobăi prin rafturile cu cărţi, te poţi aşeza la masa lor de scris, poţi să te uiţi pe fereastră şi să compari ceea ce vezi cu ceea ce au scris despre acel lucru, poţi să le îmbraci shortul, să mişuni pe toate părţile corpului lor, să le bei din paharul cu bere. Posedă toate astea şi pot să şi le expună în faţa oricui fără probleme. Totul se găseşte din belşug.
           
Acum curajul ei coboară tot mai mult în pivniţă. Aici jos e întuneric şi miroase a legume conservate în oţet, stătute şi acrite. Nu vrea să rămână aici şi nici n-o s-o facă, pentru că până diseară excitaţia o să o apuce iar. Nu care cumva să se lase îmbrobodită în discuţii despre iubire, asta o stoarce de tot, o face lividă şi goală ore în şir, jumătăţi de zile. Să-l citească pe Dostoievski! Deşi neliniştea interioară a lui Raskolnikov se îmbină într-a ei ca o roată zimţată. De nesuportat.
           
Să citeşti în tren. Fiind în tren să-ţi ridici ochii din cartea lui. Îşi imaginează cum ar fi, dacă, să spunem că nu l-ar cunoaşte încă şi el, cu totul întâmplător, ar sta vizavi de ea în compartiment. Ea s-ar afla pe locul de lângă fereastră, ca acum, într-unul din acele vagoane deschise, ca acelea care circulă între Innsbruck şi Viena. El, cum spuneam, vizavi puţin într-o parte, pe un loc dinspre culoarul de trecere. Aglomeraţie mare, dar datorită vagonului deschis toţi călătorii par izolaţi unul de celălalt. De fapt, în compartimentul de tren dai mai curând peste oameni neinteresanţi. Le arunci o privire în treacăt şi constaţi că nu te interesează. Între timp te pomeneşti provocat de un gest, un cuvânt, un foşnet să-ţi mai arunci o dată privirea în direcţia aceea şi e posibil să descoperi ceva ce te atrage. Femeia de lângă tipul cu obrazul ciupit de vărsat de vânt e promiţătoare, dar e în acelaşi timp periculoasă pentru că nu are nici o carte şi caută asiduu pe cineva care să cadă pradă dialogului cu ea. Aşadar te vei feri să faci cel mai mic gest care ar putea s-o încurajeze. Doar nu suntem răspunzători pentru plictiseala celorlalţi. Le simţi nerăbdarea din colţul ochilor, tenişii albi, ochelarii şi obrazul de culoarea aluatului, totuşi rămâi adâncit în cartea ta. Le simţi privirile lacome şi pline de reproş alunecând pe paginile cărţii tale. De ce, îţi spui, nu-şi iau oamenii în călătorii mai lungi destul de citit şi de ce se gândesc că din acest motiv ar trebui să te întreţii cu ei! Unii nu-şi mai găsesc locul din cauza nerăbdării, se foiesc pe scaune, se ridică. Măsoară culoarul în sus şi-n jos sau se reazemă cu capul dat pe spate de fereastră şi din profil arată ca împăratul Franz Josef. Până şi cu cei neinteresaţi se creează la un moment dat, după o călătorie mai lungă cu trenul, un soi de familiaritate, chiar dacă nu discuţi cu ei. Când cobori, le cunoşti cel puţin căscatul, un fel anume de a deschide necontrolat gura când dorm, intervalul de timp în care îşi pun când piciorul stâng peste cel drept, când cel drept peste cel stâng, le cunoşti felul studiat de a roade un morcov. Te miri de inactivitatea lor pe parcursul atâtor ore sau de insistenţa cu care comentează punctualitatea sau lipsa de punctualitate a trenului şi, în cele din urmă, te miri că nici nu salută când coboară. Dar ce te faci când stai vizavi de cineva care te interesează. Doar nu poţi să te uiţi întruna la el, chiar dacă e adâncit în lectură. Ar observa imediat, şi-ar ridica ochii, poate ar zâmbi, dar atunci ai şi căzut în plasă, aşa că îl laşi pentru moment să-şi vadă de lectură, stai cu ochii aţintiţi pe fereastră, aparent prins de alte gânduri şi priveşti acolo ca într-o oglindă imaginea lui. Este o după-amiază de toamnă timpurie şi prin geamurile vagonului uşor opacizate câmpiile şi spinările munţilor îndepărtaţi îşi trimit până la tine strălucirea plină de sevă. Aşadar, nimic mai simplu decât să te laşi vrăjit în gândurile tale de această privelişte. Neţinând cont de aceste lucruri, el stă aplecat deasupra unei cărţi, se înşurubează tot mai mult în fotoliul lui uitând de sine, de parcă ar sta aici de decenii. Şade cu picioarele întinse şi ţine cartea cu ambele mâni, policarele îndoite pe paginile deschise, celelalte degete cu vârfuri înguste şi încheieturi fine întinse sub carte, s-o sprijine, aşa încât aceasta pare foarte mică, aproape o carte de rugăciuni, legată la fel de întins şi organic de el. De parcă acest om şi această carte ar fi contopiţi într-o singură fiinţă, rezultând de aici un om-carte sau o carte-om. Cine ar putea să stabilească asta aşa deodată, îşi spune ea. Dar toată plasticitatea evidentă şi în acelaşi timp toată interioritatea acestei figuri îi dă curajul şi liniştea necesare să se lase în voia acestei privelişti, fără să-i mai pese de timiditatea ei specifică, de a cerceta un bărbat peste limita câtorva clipe. Îl priveşte deci, îi priveşte labele picioarelor lungi şi bronzate în sandalele decupate, îi vede gambele prin stofa pantalonului, care emană forţă, pe genunchi, unde se odihnesc mâinile cu cartea, îi vede braţele cu desenul capilar fin, priveşte pieptul larg, uşor bombat şi gâtul puternic. Pe obraz are impresia că a descoperit o linie fină de la nas până la gură care trădează laolaltă trăsături faciale, în acelaşi timp delicate şi energice. Când el dă foaia, ea îşi abate repede privirea. Aici e ceva masiv şi gingaş, ceva solid şi incert, se gândeşte şi priveşte din nou peisajul în mişcare. Afară vede un bărbat care stă într-o grădină pe-o scară şi sprijină un copac. Pe măsură ce trenul înaintează, observă că grădina se află în centrul unui loc pustiit de străzi. Vede părţi disparate de treierători şi semănători în culori ţipătoare zăcând pe câmpuri, apoi un grup de căprioare păscând la marginea unei liziere de pădure. Se gândeşte la iepurii pe care i-a văzut odată pe celălalt terasament ţopăind între şine şi surâde, pentru că vederea animalelor din tren o emoţionează întotdeauna. Brusc tresare. El a scos un oftat adânc, pe jumătate dureros, pe jumătate voluptuos. Şi întrucât el nu-şi ia ochii din paginile cărţii, ea s-a întors din nou spre el şi cu o privire scurtă pe paginile cărţii deschise încearcă să ghicească motivul oftatului, poate că acesta se datora poeziei care îl impresionase atât. Fireşte că felul în care a oftat bărbatul acela o neliniştise. Fusese ceva atât de bărbătesc, de neforţat, care i-a cutremurat tot adâncul trupului ca un tunet îndepărtat. Surpinzător, se gândeşte ea, cum unul ca el poate să ofteze. Acum şi-a lăsat cartea din mâini să-i cadă pe genunchi şi şi-a lipit capul de spătarul fotoliului. Cu degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă îşi apasă pleoapele şi le freacă uşor. Apoi îşi îndreaptă privirea direct spre femeia care stă vizavi de el la fereastră. Această siluetă cu obrazul ei liniştit întors în altă parte îi oferă o suprafaţă adecvată pentru sentimentul puternic pe care lectura l-a stârnit în el. Privirea lui stăruie pe profilul ei, în timp ce pe reversul acestei priviri se aude urletul cuvintelor şi al gesturilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara