Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Atentat la canonul interbelic de Ion Simuţ



E o frumoasă iluzie să crezi că prozatorul interbelic H. Bonciu (1893-1950), în bună măsură experimental în viziunea lui expresionistă şi în scriitura anticonvenţională, ar putea fi promovat spre vârful înnoit al unei ierarhii a valorilor. Poet întru totul modest, în sfera unui gen de lirism decadent (urmare a frecventării mediilor literare vieneze în anii 1917-1921), lirism perimat astăzi, H. Bonciu este autorul a două romane ce au avut un oarecare ecou public la vremea lor: Bagaj... Strania dublă existenţă a unui om în patru labe (1934) şi Pensiunea doamnei Pipersberg (1936). Nu criticii profesionişti ai momentului au scris bine despre ele, ci scriitorii simpatizanţi ai unui inconformism productiv (Tudor Arghezi, Felix Aderca, Anton Holban, Mihail Sebastian). Cu o vădită exagerare, Felix Aderca aprecia că ,romanul Bagaj de H. Bonciu conţine pagini geniale". Notorietatea i-a adus-o scriitorului scandalul provocat de acuza de pornografie, în care romanul Bagaj era pus alături de versurile din Poemul invectivă de Geo Bogza şi de romanul Femeia sângelui meu al lui Mihail Celarianu, la care se vor adăuga ulterior, în 1937, nuvela Domnişoara Cristina şi romanul Întoarcerea din rai de Mircea Eliade. Restituind la Editura Polirom cele două romane ale ciudatului scriitor evreu, Adriana Babeţi, în prefaţa ediţiei, pune foarte bine în ecuaţie toate datele cazului interbelic reprezentat de H. Bonciu. Un studiu serios de istorie literară, cel mai documentat profil de până acum al scriitorului, reconstituie portretul insolit al celui care semna uneori cu pseudonimul Sigismund Absurdul. Reconstituie, de asemenea, atmosfera literară a anilor 1934-1937, dosarul de presă al procesului iscat de scandalul acuzelor de pornografie, atitudinea criticii postbelice şi meditează la posibilitatea instituirii unui nou canon. Bazându-se în principal pe sugestiile lui Mihai Zamfir şi Mircea Cărtărescu, Adriana Babeţi se întreabă în ce măsură l-am putea privi pe H. Bonciu mult mai favorabil decât până acum, imaginându-l, nu fără anumite îndoieli voalate, în sfera unui canon revizuit. Nu altfel se explică includerea lui în colecţia ,Fiction canon" a Editurii Polirom, unde au mai apărut până acum volume de Mihail Sadoveanu, Gib I. Mihăescu şi Anton Holban. Gestul e deopotrivă riscant şi provocator. Merita făcut, pentru a fi validat sau dezamorsat.

Nu aş zice că H. Bonciu e un scriitor ignorat sau uitat, de vreme ce se află la a treia reeditare în timp de două decenii. Pentru valoarea lui medie, e bine. Prima reeditare a celor două romane datează din 1984 şi e meritul Mioarei Apolzan, care îngrijeşte şi prefaţează ediţia în colecţia ,Restituiri", coordonată de Mircea Zaciu, la Editura Dacia. Nenorocirea ediţiei a fost cenzura, care a tăiat pasajele erotice mai îndrăzneţe şi pe cele cu trimitere la bolşevism. A doua reeditare, de astă dată cu adevărat integrală, reproducând şi ilustraţiile iniţiale, a venit în 2000 la Editura Aius din Craiova, inclusă - atenţie! - în colecţia ,Noul canon". Valorizarea scriitorului e, în acest fel, foarte generoasă. Adriana Babeţi scrie, în prefaţa sa la a treia reeditare a romanelor, despre acest gest de precedenţă: , Slaba difuzare a cărţii, ecourile modeste nu au transformat însă reeditarea într-un eveniment cultural" (p. 24). E o formă de optimism axiologic care nu se confirmă nici în 2005, când difuzarea la Editura Polirom e foarte bună. Nu e oare o dovadă de supraevaluare sau de suprainvestire a autorului cu o misiune de revoluţionare a canonului, pe care nu o poate onora?

L-am citit pe H. Bonciu pentru prima dată acum treizeci de ani, în studenţie, şi am scris ulterior despre el, la începutul deceniului nouă, pentru Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de clujeni. M-a impresionat la prima lectură, dar acum, la a doua lectură, chiar la un interval atât de mare, nu văd decât trucurile şi clişeele inconformismului estetic şi moral. Decepţia celei de-a doua lecturi e semnul clar că nu avem de-a face cu un mare scriitor, iar ambiţia de a-l proiecta spre vârful ierarhiei, într-un nou canon (fie şi sub forma unei întrebări), e o simplă extravaganţă. H. Bonciu nu e M. Blecher, situaţiile celor doi sunt foarte diferite, fie şi numai dacă luăm în seamă faptul că suferinţa, angoasa în pragul morţii şi stările-limită ale corporalităţii sunt autentice la cel de-al doilea şi mult prea artificioase la cel dintâi. Privit cu exigenţă maximă, H. Bonciu e un scriitor minor. Integrat în peisajul interbelic, rolul său de catalizator al modernismului nu e deloc de neglijat.

Ţinta lui principală e sfidarea anti-burgheză, ce se găseşte la originea unei bune părţi a modernismului. Aceasta e partea socială. Sensul negativist se regăseşte în toate componentele acţiunii sale literare. În direcţia estetică sunt vizate deconvenţionalizarea naraţiunii, puternica ei subiectivizare, deconstrucţia romanului şi a personajului. Autorul pactizează cu personajul. Romanul Bagaj... se prezintă ca o transcriere a ,caietului negru", unde se mărturiseşte bizarul Ramses, ucis de ,Omul cu ciocul de aramă". În Pensiunea doamnei Pipersberg, Ferdinand Sinidis, mut până atunci, o nouă ipostază a personajului din primul roman, se întâlneşte întâmplător cu scriitorul; în urma unui accident, ,omul cu joben", adică Ferdinand Sinidis, îşi recapătă vorbirea şi, odată cu ea, memoria, reconstituindu-şi o identitate pulverizată şi chinuită. Autorul însuşi gândeşte cu ajutorul mărturisirilor lui Sinidis proiectul unei cărţi, în prezenţa personajului pe care îl transcrie. Sinidis suferă de singurătate, gelozie, angoasă, teamă de moarte, şi caută în scriitorul pe care tocmai l-a întâlnit ,omul care să-l înţeleagă şi să-l ierte, să-l primească aşa cum este". Personajul lansează în faţa autorului o întrebare disperată şi retorică: ,Unde este omul de care să mă pot sprijini prin panorama searbădă a existenţei, cu acelaşi spectacol mereu repetat" (p. 174). În fond, Sinidis este dedublarea autobiografică a autorului însuşi.

Grotescul expresionist al vieţii se reflectă la toate nivelele, este regăsit de personaj în toate experienţele sale: războiul (mai ales în primul roman), dragostea, alcoolul, comunitatea socială mai mică (pensiunea) sau mai mare (întreaga lume). Moartea pândeşte de peste tot. Sinuciderea e o formă de speranţă, pentru a încheia mai rapid conturile existenţei. Portretele au aproape întotdeauna diformităţi hidoase, ca ale unor fiinţe de coşmar. Fabricantul de coşciuge Zaharia ,are nasul roşu ca un gogoşar. Sub mustaţa cu breton, groasă şi decolorată, îi rânjesc nişte buze ca o rană crudă. Gingiile stâlcite îi sunt însemnate pe alocuri cu câte un dinte strâmb şi galben. Când are de spus ceva, îşi dezlipeşte buzele, ca să întindă între ele o aţă de scuipat. De când nu ne-am văzut, ciuperca din spatele urechii i s-a mărit cât ţelina şi supurează. Un craniu pleşuv, laţe blonde la ceafă, un ochi bulbucat şi celălalt pătat de albeaţă completează fizicul amicului meu" (p. 155-156). Grotescul expresionist din ,panorama searbădă a existenţei" e, fără îndoială, specialitatea prozatorului.

Amorul e zguduit intens de pornirile instinctuale şi străbătut de un paroxism al corporalităţii dezlănţuite, care e tot o formă a disperării. Ramses din Bagaj descoperă timpuriu tentaţia cărnii feminine, dar, inhibat, înţelege greu chemarea din priviri a primei iubite, Laura, care parcă l-ar întreba ,Ramses, unde-ţi este trupul?" Răspunsul la o astfel de provocare e una din paginile pline de senzualitate adolescentină, una din acele pagini incriminate în 1935, pe care o transcriu pentru a da posibilitatea unei comparaţii cu limbajul prozei noastre mai recente: ,Îi scoteam sânii pe rând, întotdeauna câte unul, să-i sărut sfârcul cu evlavie şi recunoştinţă, fără patimă răscolitoare, fără dorinţa posedării, ci mai degrabă cu iubirea copilului întârziat la sânul mamei. Poate pentru că trupul Laurei avea aroma frunzelor de nuc, niciodată nu am avut dorinţa să-i ridic poalele rochiei deasupra genunchilor, ca să-i sărut pulpa goală, când se ghemuia în mine pe lădiţa din dosul scrinului cu albituri. Laura nu era pentru mine ceea ce era unguroaica din casa părintească, pe care câteodată cădeam ca o fiară, ameţit de mirosul ascuţit al trupului cald şi moleşit de somn adânc. Mă apropiam de Şari tiptil, când se crăpa de ziuă şi aşa cum fata dormea cu lampa aprinsă, în semn de aşteptare, cu cămaşa de stambă roşie suflecată deasupra mijlocului ei, o duceam bunişor cu şalele pe colţul divanului, unde se trezea buimăcită, cu bulbul dinăuntrul ei agăţat în craca scurtă şi împietrită de sângele înspumat al trupului meu dogoritor. Nu pot să uit ochii ei frumoşi de vită înjunghiată, cu care mă urmărea neliniştită, când apoi, sătul de carnea ei, treceam să mă culc în patul meu din camera vecină" (p. 58). Există şi scene erotice ceva mai îndrăzneţe: cuplajul din bordel cu o elevă ,decentă" (p. 76-77) - dar la cam atât se reduc ereziile amoroase din Bagaj. În Pensiunea doamnei Pipersberg scenele mai tari, de violenţă a dezlănţuirii pasiunilor fizice, nu mai lungi de o pagină de carte, pot fi numărate pe degetele de la o mână: actul sexual matinal al lui Ferdinand cu ,femeia-vacă, de douăzeci de ani, cu carnea coaptă şi cu fiecare mădular descoperit în ţipăt" (p. 166-167); distracţia cu Eva, fata de optsprezece ani, ,cu ochii verzi ca de pisic", răsturnată pe colţul mesei (p. 174-175); amintirea primei experienţe a băiatului de doisprezece ani cu spălătoreasa (p. 200-201) şi cam atât. H. Bonciu e un dulce copil pe lângă pornografii noştri de azi. Limbajul lui nu e vulgar, chiar dacă unele scene pot părea vulgare. Categoric, din perspectiva de astăzi, acuza de pornografie la adresa prozei lui H. Bonciu ne apare cu atât mai nemotivată cu cât avem termeni de comparaţie mult mai îndrăzneţi în libertinaj. În această direcţie, ar putea fi revendicat ca un precursor, dar cu o perspectivă mai complexă asupra sexualităţii.

H. Bonciu nu reprezintă un pericol real pentru ierarhia consacrată a valorilor interbelice. Din această parte, nu e nici o speranţă de schimbare a canonului. Cu M. Blecher e altceva. Atentatul pus în seama lui H. Bonciu e o simulare, care poate produce o oarecare emoţie în lumea istoricilor literari. H. Bonciu, un experimentalist şi un marginal, este interesant tocmai prin refuzul său, de principiu, de a sta alături de scriitorii canonici.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara