Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
Aşteptăm pe un altul? de Alexander Baumgarten

Elena Băltuţă, De la quo la quod. Teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi D-ul care face diferenţa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

Există cel puţin două texte în circulaţie recentă care au potenţialul unei serioase dezbateri despre puterea minţii de a cunoaşte obiectele singulare: traducerea din 2010 a Anei Irimescu din Mathaeus de Aquasparta, Întrebări despre cunoaştere, şi cartea Elenei Băltuţă, dedicată în 2013 lui Toma din Aquino: De la quo la quod. Teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi D-ul care face diferenţa. Ele ar putea provoca o dezbatere care să nu se adreseze doar medieviştilor, ci în care să intre fenomenologii şi analiticii şi, în general, orice minte omenească, pentru că ele pun o problemă universală: ce se petrece în cunoaşterea noastră când spunem „acesta“, aşezându-ne mâna pe mărul de alături? Dar ce se petrece, în noi, când indicăm acelaşi măr, dar când el nu este? Poate mintea noastră să îl indice în singularitatea lui? Se ştie de mult că, dacă i-am reda doar singularitatea, nu am putea spune ce este el, pentru că mult din acest răspuns ţine de universalităţile care îl înconjoară (măcar cinci: un gen, o specie, o diferenţă, un propriu şi o întâmplare care ni-l face disponibil). Bineînţeles, este foarte uşor să glosăm savant în marginea faptului că o parte din cunoaşterea mărului este dată de universalitatea lui, iar altă parte de singularitatea sa, şi să dezbatem doct care sunt proporţiile. Însă întrebarea fundamentală a şi scăpat: cine garantează, ca al treilea termen, că universalităţile cu care am înconjurat mărul sunt acest măr singular?
Platon a hrănit cu aceasta o întreagă tradiţie, strecurând poama discordiei. La întrebare, Mathaeus de Aquasparta a răspuns însă foarte inteligent: sunt greu de stabilit proporţiile de mai sus, dar este cert că ori de câte ori noi ne gândim la lucruri care sunt, nu avem nici un al treilea martor, pe lângă noi şi lucruri, care să spună că ele sunt cele pe care le vizăm. Dimpotrivă, când ne gândim la lucruri care nu sunt, singularitatea lor e evidentă, pentru că lucrurile care nu sunt nu pot fi universale. În fond, universalele sunt indiferente – aşa cum citise Mathaeus la Avicenna – la existenţă şi la contrariul ei. Aşa, el a ieşit foarte elegant din problema platonică şi ne-a pus în posesia jubilatoare a unei certitudini: dacă suntem siguri că atingem singularitatea lucrurilor care nu sunt, atunci nesiguranţa noastră privitoare la cunoaşterea celor ce sunt e dată doar de terenul ambiguu şi prost ales, dar nu de soluţia problemei, care rămâne clară.
Cu totul altă soluţie aflăm la Toma. Pentru el, mult mai aristotelic, situaţia e mai încurcată. Ca să aflăm natura singulară a mărului – care, iată, e de plimbat măcar între filosofi – ar trebui să îi substituim natura lui intimă şi unică cu o imagine, pentru că, aşa cum materia lui îl face un singular, la fel conceptele minţii noastre ajung la lucruri dacă le imită, „convertindu-se spre imagini“. Dar este aceasta o cunoaştere a particularului, sau o analogie?
Mathaeus (despre Toma) crede că nu. Elena Băltuţă (tot despre Toma) crede că da. De aceea merită deschisă o frumoasă dispută. Elena Băltuţă, în cartea ei frumos construită, cu o analiză foarte determinată şi bine gândită a teoriei tomiste a cunoaşterii, caută dovezi ale cunoaşterii singularului la Toma. În unele situaţii, le găseşte, deşi mereu îmi rămâne dificultatea de a înţelege dacă Toma doar dorea să arate că aşa ceva este posibil, sau chiar depăşeşte într-adevăr dificultatea?
Ca să răspund, mai bine întreb: ce arme avea Toma, ca să taie nodul acesta? El pleca de la sufletul lui Aristotel, înţeles ca o pură receptivitate. Peste ea, i se strecuraseră foarte timid urmele intenţiei avicenniene de a construi un subiect activ, gata să îşi afirme proiecţiile spre lucruri (şi, în treacăt fie spus, să alimenteze filosofia modernă cu această idee, ca şi industria modernă gata să transforme tot ce îi cade sub intenţii). Toma a dat doar semnalul pornirii. Discuţia despre cunoaşterea singularului explodează abia după el: Mathaeus o discută aprins, Henri de Gand instrumentează avicennismul în acest scop, Scotus inventează un cuvânt pentru a denumi singularitatea, convins că ne este accesibilă, Pierre de Jean Olivi declară subiectul activ (fără care, nici Descartes ...). De aceea, a căuta urme ale intenţionalismului în Toma este nobil şi profesionist, iar Elenei Băltuţă îi reuşeşte admirabil efortul. A lărgi, însă, perspectiva, văzând în Toma doar un coleg de dialog cu apropiaţii lui, ne poate determina să separăm între ceea ce el dorea să arate şi armele la care trebuia să renunţe ca să o poată face. Aceasta este perspectiva spre care ne trimit cele două cărţi, puse una lângă alta. Aici, însă, s-ar putea întreba cu bine teologul: oare întrebarea „tu eşti acela pe care îl aşteptăm, sau să aşteptăm pe un altul? ” este insolubilă şi etern umană, sau, dimpotrivă, poate fi lămurită doar cu mijloace omeneşti?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara