Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Atingeri cu floreta de Georgeta Drăghici


Barbu Cioculescu s-a gîndit, probabil, că nu le-ar strica eventualilor săi cititori să se lase purtaţi printre articolele pe care le-a publicat după ’90 prin revistele literare şi de aceea le-a adunat într-un volum, apărut în 2003 la editura „Vremea” sub un titlu nepretenţios, Lecturi de vară, lecturi de iarnă.

Indiferent de anotimpul în care vor fi citite, textele semnate de Barbu Cioculescu, chiar şi selectate într-o carte, au farmec şi parfum de trecute vremuri, interbelice, dar şi deschidere către modernitate, prin antenele mereu direcţionate spre cotidian. Bineînţeles, ele au avut mai multă savoare în context, „la cald”, cum se spune în ziaristică, cînd constituiau fie cronici la cărţi ce i-au atras atenţia, fie evocări ale unor momente din istoria literară sau ale unor scriitori importanţi, fie cînd se refereau la stricta noastră contemporaneitate şi la peripeţiile celor ce o traversează, mai ales dacă aceştia sînt politicieni, oameni de vază, scriitori.

Trei par să fie secţiunile volumului: cronicile despre antologiile dedicate poeţilor români, dicţionarelor şi istoriilor literare, apoi cronicile la cărţile prietenilor (în general, congeneri) şi evocările consacrate unora dintre personajele proeminente ale istoriei literare, pe care, graţie vîrstei şi mediului de formare le-a cunoscut.

Judecînd după numărul antologiilor inventariate aici de Barbu Cioculescu n-am putea crede că literatura română mai suferă, cum se zicea la început de ’90, de lipsa instrumentelor de lucru, cel puţin în privinţa poeziei, antologatorii şi-au făcut datoria, ba mai mult, avem şi dicţionare şi istorii literare. Evident, orice antologie e subiectivă, iar Barbu Cioculescu, atunci cînd comentează tipul de selecţie, caută să înţeleagă criteriile aplicate, face statistici necesare şi conchide, de pildă, că o antologie nu poate fi decît o încercare de împăcare a valorii cu dorinţa de cuprindere a perioadei antologate. De aici şi nemulţumirile noastre faţă de asemenea întreprinderi.

Dacă faţă de antologia lui C. Abăluţă sau Negrici ori Mincu se manifestă indulgent şi mucalit, faţă de „Dicţionarul celor o sută cei mai mari scriitori români – în nefiinţă trecuţi” (coordonat de Mircea Ghiţulescu şi prefaţat de E. Uricaru în 2003), la care a şi colaborat de altfel, îşi exprimă mai vizibil nemulţumirile şi îşi explică „obiecţiile”: „În chip fatal, o listă de doar o sută de magnifici ai tuturor genurilor omite condeie dragi unuia sau altuia, pînă la a pune la îndoială înseşi criteriile de selecţie. Un sumbru alter-ego, situat la polul opus opţiunilor noastre ar ricana astfel, că, pe cînd în Dicţionar figurează cinci preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor, un al şaselea, poet al incomensurabilului registru de la cel mai apos suprarealism la cea mai focoasă lirică militantă – cu apoi, îndărăt comanda –, Virgil Teodorescu, nu răspunde la apel. Îşi ocupă fotoliul Eugen Jebeleanu, nu şi dublul său pe acest pămînt, Cicerone Theodorescu. Figurează Titus Popovici, nu şi competitorul său fidel, Francisc Munteanu. Hotărît lucru, nu există dreptate pe lumea asta!”

Priveşte amuzat cohortele de scriitori mai vechi sau mai noi care s-au iluzionat în privinţa propriei valori estetice şi s-au comportat ca marii scriitori, fără să şi fie astfel, care şi-au construit o idee despre moralitate, fără să fie şi morali cu adevărat, părînd a înţelege aceste erori umane, considerîndu-le, conform dictonului, fireşti, de fapt, însă, este vorba despre altceva sau, cel puţin există alte nuanţe în atitudinea sa. Barbu Cioculescu are un simţ real al valorii – etice şi artistice, dar înzestrarea sa nativă cu umor şi ironie, sentimentul relativităţii tuturor lucrurilor şi opiniilor, îl fac să fie în felul acesta un admirabil mînuitor al... floretei. Atingerea floretei! Şi poate mai e încă ceva: neputinţa de a arunca el cu piatra, sau mai bine zis, conştiinţa imoralităţii acestui gest. De aceea găsim, probabil, într-un text despre notele informative ale lui Caraion următoarea frază: „Cu piatra pe care o am în mînă, mă îndrept spre clanţa stricată a propriei mele locuinţe”. Nu înseamnă că, dacă are ceva de spus (cum se remarcă chiar în primul citat pe care l-am dat) se sfieşte s-o facă. Dimpotrivă, deferent şi uneori ceremonios, pune punctul pe i. Ce poate fi mai semnificativ decît faptul că, neplăcîndu-i un articol al lui Alex. Ştefănescu despre Titus Popovici, o spune. Şi unde? Chiar în România literară. Sigur, e tot o atingere cu floreta! Nu ştiu dacă e o întîmplare, dar frecvenţa comentariilor despre poeţi şi poezie indică o slăbiciune pentru lirică; scrie despre volumele lui Gh. Grigurcu, Ioan Flora, Ion Caraion, Constanţa Buzea, Monica Pillat, Ion Barbu şi despre foarte mulţi dintre cei cuprinşi în antologiile prezentate, fără să lipsească nici consideraţiile asupra unor romane semnate de Alexandru George, Alexandru Vona, Pavel Chihaia.

E fascinat însă şi de memorii sau de jurnale, documente ale unei epoci mutilante, iar acest lucru se vede în cronicile la memoriile Corneliei Pillat sau la jurnalul lui Constantin Mateescu; această fascinaţie se exercită şi sub forma unei drepte judecăţi a abdicărilor de la morală.

Preocuparea pentru morală şi valoare îl conduce şi în epoci care îi îngăduie reveria şi relaxarea. Cum altfel ar putea scrie despre Alice Voinescu, Eugen Lovinescu, Alexandru Vona, Ovidiu Constantinescu, Pavel Chihaia sau Mircea Eliade? Dar despre Radu Cioculescu? Ori despre Şerban Cioculescu însuşi?

„... deschizînd oricare din cărţile sale îl regăsim, cu iluzia că ne răsună în auz vocea sa, inconfundabilă, aşa cum ne-au păstrat-o fonotecile. Dar părinteştii paşi pe scări nu-i vom mai auzi niciodată”... (Şerban Cioculescu. Omul şi cărturarul” – Caiete critice, 2002)



Mai mult decît simple reverii, evocările lui Barbu Cioculescu sînt documente de istorie literară, confesiuni melancolic-ironice ale unui eseist, rafinat, cu un condei subţire care ne arată, celor ce mai putem să fim atenţi, un lexic al limbii române mult mai bogat şi mai expresiv decît cel folosit în mod curent, o eleganţă a maliţiozităţii, un spirit polemic lipsit de agresivitate. Ne arată că fraza poate fi şi armonioasă şi acidă în acelaşi timp. Aflăm şi că farmecul unei confesiuni sau evocări nu stă numai în idilismul acestora, ci, mai cu seamă, în exactitatea, precizia şi urma pe hîrtie a ironiei şi autoironiei.

Parafrazîndu-l pe Barbu Cioculescu, vă asigur că „dacă nu juraţi excesiv” şi doar pe producţiile culturale ale „trecutului deceniu, ce şi-a trecut, de altminteri posteriorul în deceniul nostru, veţi trăi” citîindu-l pe autor „osebite ceasuri fie de instruire, fie de relaxare, după caz”.

Fie că alegeţi „lecturi de vară”, fie că preferaţi „lecturi de iarnă”.



Barbu Cioculescu, Lecturi de vară, lecturi de iarnă, Editura Vremea, Bucureşti, 2003, 240 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara