Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 


de

Trei lucruri sunt izbitoare în proza justiţiară şi pesimistă a lui Augustin Buzura, socotit înainte de 1989, de către Cenzură inclusiv, cel mai critic dintre romancierii generaţiei '60. Primul lucru este dificultatea, agravată cu trecerea tim­pului, la lectură a romanelor reflec­tând-o vădit pe aceea cu care au fost scrise. Romancierul scrie şi rescrie de câteva ori, chinuit şi chinuitor, nu-şi găseşte totdeauna cuvintele, nici tonul, se exprimă greoi, gâfâit, dând impresia că se loveşte de piedici insurmontabile, care-i solicită mai mult transpiraţia decât inspiraţia, se pierde în consideraţii colaterale, răsucind problemele pe toate feţele, lungeşte, amână, transformă dialogurile în veritabile discursuri, uitând a face nod la aţă. îşi proiectează, într-un rând, această dificultate de elaborare asupra unuia dintre personajele sale, un ziarist, care nu izbuteşte să-şi încheie o carte, luând-o mereu de la început, într-un efort sisific pe care îl întinde pe zeci de pagini fără legătură cu subiectul romanului. Al doilea lucru este, ca la majoritatea ardelenilor, prevalenţa eticului asupra artisticului. Romanele sunt în fond nişte pătimaşe rechizitorii, uneori satirice, mai mereu polemice, dar lipsite de culoare şi de varietate, plumburii, monotone, copleşind o imaginaţie care arde la foc mic de un material de viaţă apăsător ca o lespede şi deseori senzaţional. Buzura este, probabil, cel mai pesimist dintre scriitorii contemporani. în fine, izbitoare este indecizia lui între analiza psihologică şi tabloul de moravuri. Paginile cu adevărat valabile literar rămân cele care zugrăvesc medii sociale ori profesionale, mentalităţi şi epoci. Psihologismul e doar o veleitate. Deşi autorul recurge la procedeul alternării persoanelor narative şi al monologului interior, împrumutat din noul roman, substanţa romanelor nu se anulează mai niciodată în funcţie de perspectiva subiectivă. în definitiv, toate romanele lui Buzura sunt rezistente în latură obiectivă, nu analitică, radiografii ale societăţii mai degrabă decât ale sufletului. Buzura s-a documentat foarte meticulos pentru fiecare roman. O recunoaşte el însuşi în interviuri ori în articole. Dacă e să-l credem pe cuvânt, aproape întreg materialul de viaţă este autentic, personajele au prototipuri reale, contribuţia scriitorului constând în studiul psihologiei, al caracterelor. Accentul pus pe acest aspect e aşadar conştient. Doar că nu psihologismul prezintă interesul major al unei literaturi pe care toată lumea a citit-o în anii ei de glorie, ca pe o critică în­crân­cenată a moravurilor comuniste. Şi, ca să spunem lucrurile până la capăt, handicapul ei cel mai mare, astăzi, acesta şi este: foarte directa referinţă la o lume care a dispărut. Sigur că obiectivitatea romanului postbelic nu mai este exact aceeaşi din romanul antebelic. Ionicul a lăsat urme adânci în structura doricului. Veleitatea psihologică îşi are la Buzura o altă rădăcină chiar în această nesesizată transformare a genului. Romanele contemporane nu mai prezintă evenimente, realităţi, dialoguri, în mod nemijlocit, ci prin intermediul discursului, confesiunii ori evocării de către personajele înseşi. Această mediere nu înseamnă neapărat o perspectivă subiectivă absolut originală, ireductibilă, ci doar o modalitate de redare mai modernă, capabilă să surprindă varietatea şi contradicţia. Nici la Titel, nici la }oiu, nici la Ivasiuc, n-avem roman ionic propriu-zis, ci doar o versiune cosmetizată a aceluia doric.

Prozatorul Buzura are incontestabil plămâni de romancier. în nuvelele de la debut, stânjenit de spaţiile exigui, nu respiră în voie. Dar câteva constante ale prozei se remarcă de pe acum: probleme de conştiinţă, plonjonul în amintire, monologul, socialul. Adevăratul debut este cu un roman, Absenţii (1970), bine primit de critică, premiat, interzis după tezele din iulie 1971 şi trecut la Fondul Special al bibliotecilor, în 1988. Buzura îşi începea cu Absenţii cariera de scriitor torturat de Cenzură. Va relata el însuşi în Tentaţia risipirii (2003) interminabilele discuţii şi referate, mutilările textului, memoriile la "foruri", cum li se spunea în jargonul epocii, şi, ca urmare a acestora, două edemuri cerebrale. Deşi bine ştiute de contemporani, avataruri ca acestea (a la légere, nu numai ale lui Buzura) nu i-au împiedicat pe unii să considere, oarecum a la légere, că libertăţile pe care romancierii şi le-au luat au fost îngăduite, aşadar, "cu voie de la partid" sau, în termenii mai blânzi ai lui E. Negrici, tolerate. Alexandru George a exprimat, imprudent, o astfel de opinie. în realitate, ele au fost câştigate cu preţul unor extraordinare eforturi, uneori cu şansă, alteori cu abilitate, ce e drept, lucruri care nu mai pot fi înţelese la justa lor importanţă de către noile generaţii. întrebarea pe care ele şi-o pun imediat este de ce Absenţii, de exemplu, a avut o soartă vitregă, ce anume făcea din el o scriere primejdioasă? Romanul de debut al lui Buzura este un lung şi pe alocuri sufocant monolog interior, când coerent, când sincopat, al cărui flux târăşte la grămadă imagini, percepţii, stări, conversaţii, amintiri sau vise. Starea obişnuită a doctorului Bogdan, cercetător într-un institut oarecare, este una aflată între trezie şi somn, pradă confuziei de senzaţii şi de planuri, pe care o vom reîntâlni şi la alte personaje din romanele următoare ale scriitorului. Fără a fi mediocru, din contra, Bogdan e un ratat, victimă a mediului medical corupt şi ticăloşit. Mediu pe care îl vom reîntâlni, în Orgolii. Bogdan s-a resemnat să-i fie însuşite de alţii lucrările şi nerecunoscute meritele. Se mulţumeşte a supravieţui într-o lume promiscuă moral şi intelectual, lipsită de speranţă, adică de viitor. Această lume este reversul aceleia din utopia comunistă. Spre deosebire de Ivasiuc, Buzura nu atacă tema din unghi politic. Referirile la realitate sunt aluzive şi numai expresia şarjată a unei stări de spirit proaste, dezabuzate, ne permite să le înţelegem încărcătura negativă. Contestarea nu e ideologică, ci viscerală la Bogdan. De altfel, personajele diferă şi ele de ale lui Ivasiuc: la acesta personajele principale erau puternicii zilei, ştabi, dem­nitari, siliţi adesea să-şi justifice comportamentul sau faptele şi izbutind uneori s-o facă bine; la Buzura, e vorba de obicei de marginali, de inşi nerealizaţi, cărora nu le cere nimeni (nici ei înşişi) socoteală. Inteli­genţei speculative din Păsările, roman apărut în acelaşi an, îi răspund în Absenţii conştiinţe înceţoşate, de silă ori de alcool, capabile mai curând de dispreţ şi de ură decât de autoanaliză. Recitit azi, Absenţii datează, din cauza supralicitării monologului interior, la modă în noul roman al Nataliei Sarraute ori al lui Robbe-Grillet care i-a influenţat pe atâţia dintre scriitorii generaţiei '60.

Cu Feţele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de "burţi", dar, probabil, cel mai solid şi mai interesant al scriitorului, tematica şi stilistica prozei lui Buzura pare a se stabiliza definitiv. Feţele tăcerii este un puternic roman social şi, în mult mai mică măsură, psihologic, deşi autorul persistă în a examina crize de conştiinţă, suflete măcinate de silă, handicapuri morale. Miezul romanului constă într-o anchetă jurnalistică, dar nu menită a fi dată publicităţii, ci solicitată în nume aşazicând personal lui Dan Toma de socrul său, implicat într-un proces. Această împrejurare nu justifică obsesiile deontologice ale ziaristului, întinse pe prima sută de pagini. Lui Buzura îi displace să înceapă de-a dreptul. Frământările ziaristului amână inutil intrarea în subiect. Procedeul este, mai departe, al punerii în oglindă: în trenul care-l duce spre localitatea unde, cu ani în urmă, se petrecuseră întâmplările, jurnalistul ascultă o primă versiune a lor, aceea a lui Gheorghe Radu, socrul său, fost activist de partid, preşedinte al CAP-ului local chiar de el înfiinţat în 1953. Apoi, vizitându-l pe Carol Măgureanu, una dintre victimele colectivizării forţate, ia cunoştinţă de a doua versiune, evident diferită, dar nu neapărat faptic, ci ca perspectivă morală. Dan Toma e şocat de tragedia unei familii de ţărani harnici şi de ispravă care o reflectă pe aceea a dispariţiei înseşi a clasei ţărăneşti. Tema pătrunsese în romanul nostru cu volumul al doilea al Moromeţilor, fiind reluată mai apoi în alte romane de toată mâna. Noutatea în Feţele tăcerii constă în claritatea opţiunii: a jurnalistului şi implicit a autorului. în Moromeţii, cum a arătat George Geacăr în micul lui studiu, există încă o anumită ambiguitate în aprecierea împrejurărilor şi a motivaţiilor, discrete sechele din romanul realist-socialist. în Suferinţa urmaşilor al lui Ion Lăncrănjan, după cum de asemenea s-a remarcat, rolurile erau pur şi simplu inversate, faţă de Cordovanii aceluiaşi, ori faţă de Brazdă peste haturi, Grâu înfrăţit ori Bărăgan, romane ale anilor '50, dar maniheismul rămânea. Buzura este cel mai realist dintre toţi. Faţă de brutalitatea represiunii, Carol Măgureanu n-are altă soluţie, după ce fraţii mai mari fug în munţi şi sunt ucişi, şi după ce tatăl lor este arestat, decât să stea ascuns ani buni într-o pivniţă, în spatele unui perete fals. Când iese, e un om bolnav iremediabil. Nici o justificare a represiunii nu mai poate fi, în aceste condiţii, valabilă. Aceea bazată pe lege şi necesitate istorică a lui Radu, pe care o ştim şi din romanele lui Ivasiuc, pare imorală când este confruntată cu suferinţe ca acelea îndurate de Măgureni, transformaţi de activist în duşmani de clasă, sortiţi inevitabil pieirii. Forţa romanului lui Buzura constă în zugrăvirea nefardată a destinelor unor nevinovaţi peste care trece tăvălugul istoriei. Câteva scene din Feţele tăcerii sunt de o cruzime înspăimântătoare, dar lipsite de aerul senzaţional imprimat tot mai des situaţiilor, caracterelor şi biografiilor în romanele de mai târziu: Stanca, iubita unuia dintre fraţii Măgureanu, pe care l-a urmat în munţi, îşi împuşcă copilul ca să nu cadă în mâinile Securităţii, dar nu mai are gloanţe pentru ea însăşi, şi e aruncată în închisoare; înconjuraţi de armată şi în pericol să ardă de vii în şura unde se ascunseseră, fraţii Măgureanu trag unul în altul, în aceeaşi clipă, singurele gloanţe care le mai rămăseseră.

Asemănător prin formulă cu Feţele tăcerii este Orgolii (1977). Pornind de la premisele unui roman psihologic, autorului îi reuşeşte din nou unul de moravuri. Cât priveşte trecutul, fără evocarea căruia prezentul nu poate fi înţeles, el e privit, ca şi în Feţele Tăcerii în oglindă. Subiectul e simplu: profesorul Ion Cristian, medic eminent şi om remarcabil în multe privinţe, a ajuns la o vârstă la care nu mai doreşte decât să fie lăsat să se consacre experienţelor sale menite a descoperi un nou citostatic. A studiat în Franţa şi în Germania, înainte de război, a fost internat în lagărul de la Tg. Jiu pentru că a criticat politica germană, a participat voluntar pe frontul de Vest, a devenit membru PCR, a fost arestat în anii '50 fiindcă a operat un ţăran care luptase în munţi, dar şi-a redobândit titlurile şi a fost numit şeful clinicii. Conflictul în care e prins se datorează, pe de o parte, adversităţilor din mediul medical, iar, pe de alta, intransigenţei politice a fiului său, Andrei, căruia i se pare că profesorul s-a resemnat în mod laş în faţa agresivităţii şi mediocrităţii. încercând să se explice, Cristian îi spune lui Andrei povestea arestării lui. Aceeaşi poveste, nu mult diferită faptic, o auzise Andrei de la un fost prieten al lui Cristian, procurorul Redman, cel care îl denunţase pe vremuri, iar apoi se străduise să-l facă să-şi recunoască faptele care i se imputau. Autorul socoteşte normal ca Andrei să accepte versiunea lui Redman şi nu pe aceea a tatălui său. Un psiholog mai bun ar fi găsit poate în atitudinea fiului faţă de tată (frustrări etc.) o explicaţie pentru această neînţelegere. Buzura simplifică însă lucrurile. înfăţişându-l pe Cristian ca pe un erou în rezistenţa lui excepţională la presiuni şi torturi, pe când era închis, iar pe Redman, ca pe un ticălos, chiar şi când nu mai avea nici un motiv să-l urască, romancierul răpeşte orice justificare opţiunii lui Andrei. Orb să fi fost şi tot n-avea cum să interpreteze lucrurile în favoarea procurorului. Destinul de convenţional e înfăţişat mediul din clinică, în care bunii îşi dau mâna cu bunii, iar răii cu răii. Turnura romanului e mai curând satirică, prin fixitatea caracterologică de insectar uman. Siluetele personajelor sunt decupate caricatural. Lipseşte însă verva. Bestiarul n-are culoare. în Buzura se ascunde un moralist grav şi fără umor. Notele informative ale unui turnător din clinică transcrise fără comentarii n-au acea expresivitate involuntară care le-ar fi făcut memorabile. Orgolii e un roman discursiv, fără ţâşnire a imaginilor, destul de banal în fond. El nu mai prezintă astăzi interesul de ieri, când zugrăvirea corupţiei şi mediocrităţii lumii medicale era, pe drept cuvânt, o bravură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara