Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Aura Christi de Aura Christi

în loc de inscripţie tombală pe mormântul
Doamnei Olga Constanţa Esthera Böhmler Breban


Zi îndoită


Zi îndoită spre moarte.
Cine ascultă? Cine vede?
Pentru că m-am învins
încă o dată,
bezmetic
secundele bat ca un clopot
în trunchiul impudic
al beznei ce mă străbate.
Şi mă dispută.
Şi mă împarte
pe hotarul încins
dintre dulcile lumi
strivite târziu
- ca să pot înţelege -
între pleoape,
până începe neruşinat
să mă ardă
încă o zi
salvator înclinată
spre moarte.

Ca o vale uriaşă prin care merg
fără început şi fără pată -
ce înţeles mi s-a arătat, Doamne!


Cineva din noapte


Cineva mult mai mare şi mult mai puternic,
venit din noapte, se apropie pe vârful picioarelor.
Te atinge. Nu simţi decât o boare,
o stranie lumină adâncă sub pleoape.
Apoi - cu infinită precauţie - te înghite,
târziu de tot redându-te prevăzător lumii
mai copil decât ai fost,
decât ai putea fi
vreodată.

Te prelingi din somn ca dintr-un vers:
cu respiraţia tăiată.
Nu înţelegi pe unde ai pribegit
şi când te-ai întors în carcasa trupului
devenit brusc uşor; un trup ca de băiat, ca de fată.
Nu pricepi dacă vei pleca iar şi iar
ca într-un fel de noapte cosmică
şi altă dată.

.............................................

Dimineaţa se ridică din tine
cu precizia unui extatic inchizitor
căzut pe gânduri. Totul e pur, înalt şi fierbinte!
Tot ce atingi, se întrupează din carnea lui ,nu se poate".
Totul reîncepe - secundă de secundă -
să fie, ca pentru ultima dată. Parcă.
Da. Sub ochii tăi, totul, totul
e îmbrâncit - oho - în fiinţă: aici,
în ţara numită perplexitate,
într-o tăcere de moarte prevestind
un destin nou, ce te absoarbe
împotriva voinţei tale. Aproape.
Reînveţi lucrurile. Le numeşti aidoma
unui copil: apă, fântână, iarbă, cărare,
scară, cal, floare, cer... şi încă,
şi încă o dată: apă, fântână...
Singur în pământul firii eşti.
Totul dinafară te readuce la tine şi te ajută.
De pretutindeni - semne de binecuvântare.
Pe o altă orbită: greu e teascul destinului
şi cerul de fier - tot mai greu!!
Miroase a prăpăd, a roze răscoapte.
Drumul e lung. Aerul tare,
şi seara subţire, şi-atât de înaltă!!
Zeii dau buzna din templele nopţii
adânci, suferinde: în tine, departe.
Te aduni din pulberea spaimei de moarte.

O, tăcere rarefiată! O, lucruri de nenumit,
de neatins, de nevăzut,
ferecându-te în miezul lor încins!!
Fiu al acestora ai fost dintotdeauna.
Deci, te supui. Asculţi. Te închini.
Cânţi nopţile, cânţi suferinţa lor şi a ta.
Apoi, despărţirea. Şi neînţelegerea.
Înstrăinarea. Singurătatea. Pâinea.
Vinul. Ochii. Apa. Marea amiază.

Între timp, lei sloboziţi din privirile tale
dansează şi luptă. Dansează şi luptă.
Câte trei, câte şapte dansează.


Culorile nopţii


Culorile nopţii: pururi bogate!!
Cine ar îndrăzni să le invente din nou?
Cine şi-ar da drumul pe funia razelor
ca să le cuprindă şi dintr-un sărut
să le redea lumii în chip de abur
ori de nesfârşit şi vizibil ecou?


Stau şi pictez aici de milenii
imagini, unghiuri, pliuri, priviri.
Dar ce drum, Domine, mai am să parcurg
până la surâsul iscat dintr-un sfânt! -
gheizer de foc din nepăsare ivit,
vis neajuns pân'la scrâşnetul morţii
cu botul umed de miel;
curată risipă în agonie,
faţă recunoscută pretutindeni
de suflarea-mi în tremur, vie;

- care să-ţi fie numele, cântat ca un imn
în răcorile nopţilor suferinde,
când prietenii sunt departe,
când duduie culorile în granit
şi grădinile îşi strâng parfumul
ca pe un strigăt de nenumit,
ca şi cum freamătă înainte de moarte,
când totul pare pierdut,
ars de tot şi în veci împlinit?!!


Arhitectura nopţii


Arhitectura nopţii clară,
greu desluşită în peisaj... Ce oră
- tăcând cutremurat în turnul beznei -
moartea şi viaţa laolaltă le devoră?!
Nimic neatins şi vindecat.
Şi vane clopote amar cadenţa bat.

Dar pentru ce şi pentru cine?
E noapte. Linişte. Pustiu.
Tu strânge-ţi capul între mâini.
Singur te leagănă şi lasă-te vorbit
de sfânta gură a zeului orfan,
de vineri până vineri rătăcit
în golul viu - de-odinioară -,
din care vii
şi vii
şi vii
- ca dintr-o mare vină -
urcând aceeaşi
- luminată -
scară.


În lumina morţii


Nu trece nici o zi
fără să mă gândesc la moarte.
Cine mi-o aduce în suflet
şi pentru ce? - m-am întrebat
de atâtea şi atâtea ori.
Mă atinge îngerul negru cu aripa ei,
pentru a mă întoarce cu faţa
spre mine?
Demonul ei iubitor
mă răsare în fiecine,
pentru a-mi readuce sub pleoape
limpedea întunecime?
Îmi încearcă duhul, tăria,
blestemat nesecata candoare!?
Dar - mai ales poate -
foamea de viaţă
mi-o pune la încercare?


Da. Foamea de mine care
mă face să mă recunosc
după lungi pribegii,
departe de ţărmul sfâşietor de viu
care sunt eu pentru eu însumi.
Ah, şi atunci marele frig nemernic
mă cuprinde. Şi în nopţile
prevestitoare de zadarnice învieri
- încet-încet -
mă luminează,
trăgându-mă la suprafaţă,
aşa cum pescarii îşi trag
năvoadele din ape.


Da. Frigul nemernic.
Frigul luminii ultime a morţii
fără de care
aş fi fost de secoli
pierdută,
mai puţin vinovată
şi în vecii vecilor: uitată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara