Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Aurel Pantea: „Am fost şi sunt foarte atent la receptarea critică a cărţilor mele“ de Hristina Doroftei

Hristina Doroftei: Colecţia OPERA POETICĂ, apărută în 2016 la Editura Paralela 45, sub coordonarea şi îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi propune să adune toate volumele de poezii publicate până acum de către poeţi români reprezentativi. Până acum, în această colecţie au fost publicaţi, pe lângă dumneavoastră, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es. Pop, Emil Hurezeanu şi Adrian Alui Gheorghe. Cum aţi primit această idee?

Aurel Pantea: Recunosc, am fost plăcut surprins de propunerea lui Călin Vlasie. Nu aveam şi nu am o reprezentare foarte clară a situării poeziei pe care o scriu în conştiinţa critică. Asta, deşi despre cărţile mele au scris critici foarte importanţi. Gestul lui Călin Vlasie e, implicit, expresia spiritului său critic. Mă bucur că m-a luat în seamă. Colecţia „Opera poetică” poate deveni, dacă nu e deja, un eveniment cultural de primă semnificaţie în contextul literaturii române contemporane. Sunt onorat de prezenţa, în prima serie a colecţiei, alături de poeţii importanţi, pe care i-aţi pomenit. Concepţia colecţiei e extrem de bine gîndită. Faptul că fiecare carte e prefaţată şi îngrijită de un critic cu statut de autoritate critică are darul să plaseze cărţile respective într-o ordine selectă a valorilor.

Am observat că sunteţi membru, „special guest”, de fapt, al Cenaclului literar qPOEM, care devine un fenomen naţional ce urmăreşte relansarea lecturii. Într-o lume a vitezei, a superficialului, lectura are şanse să învingă?

Revitalizarea cenaclurilor. O idee bună. Pentru asta e nevoie de un spiritus rector. Poet sau critic literar, cu statut de autoritate critică certă. Pe fb există mai multe cenacluri. Cele mai multe oferă spectacole mizere ale unor veleitari incurabili. Agresivi, inculţi, vanitoşi. Ştiu, în orice adunare cenaclieră există asemenea specimene. Care, fireşte, pre limba lor pier. Pentru autentica funcţionare a unui cenaclu e nevoie şi de o atmosferă specifică. Ori, tocmai asta nu poate oferi fb-ul. În adunări cenacliere, se naşte un un soi de teatralitate, fiecare joacă un rol. Mai important sau cu totul marginal. Fireşte, se spun şi multe prostii. Cei inteligenţi savurează momentele de inflamare ale unora. E nevoie de spirite ironice. Acestea se amuză copios. Important e ca după şedinţele cenacliere, bravii cenaclişti să meargă la bibliotecă. Pe vremuri, chiar o făceau. Pe fb, nu se întîmplă asta. Duhuri gregare îşi dau cu părerea despre orice. Atîta incultură îţi taie cheful. Nici nu te poţi amuza. Tocmai pentru stoparea acestora e nevoie de poeţi precum Călin Vlasie. E nevoie de autoritatea critică în măsură să reducă la tăcere agresivitatea unor ipochimeni şi să-i trimită la bibliotecă. Altminteri, vom avea parte de lălîia comedie a amatorismelor.

Ambele colecţii noi din acest an ale Editurii Paralela 45, OPERA POETICĂ (cinci volume) şi qPOEM (13 volume), ca şi mai vechea colecţie AVANPOST, iniţiată de Călin Vlasie şi de regretatul Gheorghe Crăciun, sunt axate pe poezie, iar unii autori din colecţia qPOEM se află la debut şi pot fi sensibili la critica literară. Pe dumnevoastră în ce mod v-a afectat receptarea critică de-a lungul timpului? Acest aspect se poate deplasa şi în zona relaţiilor de prietenie?

Am fost şi sunt foarte atent la receptarea critică a cărţilor mele. Primul meu critic a fost şi este soţia mea Katia. N-a greşit niciodată. Ştiu că există poeţi ce afişează o anume indiferenţă în raport cu spiritul critic exersat asupra cărţilor lor. Eu sunt dependent de spiritul critic. Nu e vorba de o dependenţă patologică. O cronică favorabilă despre o carte a mea nu are darul să-mi inflameze vanitatea narcisiacă. O anume voluptate trăiesc, totuşi. Dar e vorba de bucuria reţinută a confirmării. Dacă scrie despre o carte un critic important, n-am cum să evit o anume exultanţă, chiar o uşoară exaltare. Spiritul critic produce imaginea poeziei pe care o scriu. Frumos e cînd scriu despre cărţile mele critici din promoţii literare diferite. Eu am trăit şi trăiesc această realitate a receptării. Nu mi s-a întîmplat să pierd un prieten din pricina opiniilor sale critice, aplicate la vreuna din cărţile mele. Şi am prieteni foarte exigenţi. Le respect exigenţele.

Care este autorul din colecţia qPOEM care v-a atras atenţia? Ce sfat i-aţi da?

Îmi plac toţi poeţii acestei colecţii. Cred că Vlasie, prin această colecţie, e în măsură să realizeze o autentică selecţie a valorilor. Acesta e aspectul cel mai important. Sfaturi nu dau. Contează, totuşi, în relaţia cu spiritul critic, un anume scepticism. Foarte important pentru un tînăr poet e să nu facă dintr-o anume manieră de succes, în elaborarea poemelor, o reţetă. Reţeta şi reţetarele sunt inamicii insidioşi ai vivacităţii spiritului poetic. Sunt convins că poetul autentic e conştient că fiecare poem nou are forţă inaugurală. Eliminarea automatismelor din elaborarea poemelor e lucrul cel mai important.

De ce preferaţi poezia, prozei? Este o alegere sau un destin?

Sunt convins că am venit pe lume să scriu poezie. Poemul e pentru mine modul suprem de înţelegere a lumii. Orice poet îşi probează statutul generînd real poetic. Realul poetic e cel mai gingaş dintre realuri. El nu este dat. Este generat de fiecare nouă lectură. Autenticitatea unui poem se poate măsura în funcţie de forţa de a genera real poetic. Poemele valoroase sunt negentropice sau, altfel spus, posedă o entropie infinită. În funcţie de asta, poemele pot suporta senine metamorfozele conceptului de poezie. Scriu proză atîta timp cît nu mă îndepărtează prea mult de poezie.

Cum a fost PRIMA întâlnire cu poezia? A fost „coup de foudre” sau a venit „picătură cu picătură”?

Prima întîlnire cu poezia s-a produs într-o revelaţie. Cred că fiecare poet are astfel de revelaţii. Dar e foarte important ca acel moment crucial să fie urmat de lecturi intense. Sunt convins că lecturile din adolescenţă ale poeţilor lasă urme de neşters în spiritul lor.
Există a fatalitate a vocaţiilor. Vocaţia poetică face parte din acestea. Îmi imaginez vocaţia poetică precum o disponibilitate greu definibilă de a găsi potenţialul de a fi împreună a unor elemente din realităţi diferite, din spaţii şi timpuri diferite. A scrie un poem bun înseamnă a găsi disponibilitatea unor asemenea elemente de a fi coprezente. Spiritul poetic e, în acest sens, contemporan cu toate vîrstele lumii şi istoriei. De asta era convins un mare poet, e vorba de Hugo von Hofmannsthal. Şi nu doar el.

În prefaţa ultimei cărţi, OPERA POETICĂ (Editura Paralela 45, 2016), ce conţine toate volumele dumneavoastră de poezie (Casa cu retori, Persoana de după-amiază, La persoana a treia, Negru pe negru, O victorie covîrşitoare, Negru pe negru (alt poem), Nimicitorul şi O înserare nepămînteană), Al. Cistelecan afirmă că aţi devenit „unul din stâlpii neoexpresionismului, poetica prin care echinoxiştii vor contrabalansa postmodernismul lunedist”. Pornind de la această aserţiune, cum v-aţi defini lirismul?

Al. Cistelecan e unul din criticii de poezie foarte importanţi, avizat să scrie în cunoştinţă de cauză despre ce i se întîmplă spiritului poetic. Sunt de acord cu distincţia pe care o face. Neoexpresionismul poeţilor ardeleni spune despre alte relaţii dintre subiectul poetic şi real. E vorba de punerea acestor relaţii sub semne dramatice. Cu tot ce decurge de aici. O anume tensiune dintre conştiinţa lirică şi realitate, un potenţial maxim de evocare a suferinţei, imaginarea unor situaţii de amurg al istoriei şi omenescului, apocalipse etc.

Ion Pop, în Echinox Vocile poeziei rememorează debutul dumneavoastră ca fiind „sub semnul interogaţiei asupra înseşi condiţiei actului de a scrie”. Cum a evoluat relaţia dumneavoastră cu scrisul de-a lungul ultimilor patruzeci de ani (de când aţi ajuns la Echinox şi până la volumul OPERA POETICĂ)?

Domnul Ion Pop e unul din maeştrii scrisului meu. Şi al multor serii de poeţi echinoxişti. Debutul meu editorial stă sub semne sarcastice şi polemice. Aceasta, după traversarea unor crize, cînd aveam o religiozitate excesivă şi cam artificială faţă de poezie. Traversarea acestei crize s-a rezolvat prin detaşarea ironică şi sarcastică de această religiozitate. La capătul ei am găsit un nou tip de confesional. Pe care îl duc mai departe. Cît va fi fiind.

În textele dumneavoastră se observă o pendulare între apolinic şi dionisiac, între acalmie (care mie-mi pare autoimpusă) şi dezlănţuire (pe care o intuiesc spontană)... Care dintre ele îl caracterizează cu adevărat pe Aurel Pantea, poetul?

Cei doi termeni definesc, în fond, spiritul poetic. Cel care descrie poeticul ca pendulare între apolinic şi dionysiac e Friedrich Nietzsche. Acalmia de care vorbiţi, apetitul morfogenetic, în fond, nu intervine decît după dezlănţuire.

Volumul OPERA POETICĂ este deschis de textul SOLO VIVACE PE O PIELE DE MIEL, cu versul „Despre omul închis în bîrfă” şi se închide cu poemul „***”: „Despre un anume sentiment al străinătăţii”. Cum puteţi rezuma perioada trăită de dumneavoastră între cele două?

E lungă vreme între cele două momente. În ea se pot recunoaşte apetituri confesive, destinate să dea chipuri diverse indeterminatului. Sub semnele unor drame ireductibile, doar aproximate de expresia poetică.

Interviu realizat de Hristina Doroftei

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara