Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Avatarurile anticomunismului de Tudorel Urian

Până nu demult, în cei şaptesprezece ani trecuţi de la căderea regimului comunist, Vladimir Tismăneanu se bucura, la nivelul clasei politice româneşti, de un respect distant. Profesorul Universităţii Maryland era primit cu braţele deschise şi de către putere şi de către opoziţie, iar expertiza sa în politica internaţională a fost recunoscută şi apreciată în egală măsură de Ion Iliescu şi de Emil Constantinescu, de Valeriu Stoica şi de Mircea Geoană (mai ales pe vremea când acesta din urmă era ambasador la Washington şi, ulterior, ministru de Externe), de Traian Băsescu şi de Gigi Becali. Cu excepţia notabilă a lui Corneliu Vadim Tudor, toţi liderii de partid din România l-au tratat pe Vladimir Tismăneanu cu respectul cuvenit unuia dintre principalii experţi mondiali în problemele stalinismului şi unui profesor din mantaua căruia au ieşit mulţi dintre politologii români de prestigiu.
Instalarea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România şi, mai ales, raportul acestei comisii, citit de preşedintele Băsescu într-un Parlament al României ocupat de papuaşii lui Corneliu Vadim Tudor, sub privirile blajine şi discret complice ale conducătorului de şedinţă, Nicolae Văcăroiu, l-au adus pe politologul american de origine română într-o cu totul altă situaţie. Spectatorul angajat într-ale politicii dâmboviţene, Vladimir Tismăneanu, s-a transformat în jucător activ, iar riposta celor ce se considerau adversari nu a întârziat să se facă simţită. Asupra reputatului profesor s-au abătut mormane de injurii, viaţa i-a fost întoarsă pe toate feţele, nici amintirea părinţilor nu i-a fost cruţată, calomnia, abjecţia, reaua-credinţă izbindu-l violent de solul tare al unei Românii, pe care o credea uitată.
În principiu, toată lumea este de acord cu ceea ce s-a întâmplat la 22 decembrie 1989 şi acceptă caracterul reprobabil al regimului comunist. Din acest punct de vedere, se poate spune că raportul Comisiei Tismăneanu nu a adus nimic nou. Însuşi Ion Iliescu, astăzi marele contestatar al Comisiei şi al raportului şi-a atribuit multă vreme calitatea de "emanaţie a revoluţiei" (fireşte, în condiţiile date, revoluţia nu se putea raporta decât la regimul comunist), iar într-o carte-interviu, realizată chiar cu Vladimir Tismăneanu califica bilanţul comunismului românesc drept unul "globalement negatif". Atunci, de unde atâta înverşunare împotriva unui raport care, dincolo de detalii (e drept, foarte semnificative) spune cam ceea ce ştie sau bănuieşte toată lumea? Probabil, pentru mulţi raportul nu este decât un pas spre Legea lustraţiei şi reacţia lor viscerală se doreşte a fi un soi de tratament profilactic împotriva propriei vulnerabilităţi date de apartenenţa la fostele structuri ale regimului comunist. Pentru alţii este o filă a războiului politic intern, un posibil atu al preşedintelui Traian Băsescu, ce se cerea eliminat. Oricum, dincolo de finalităţile sale concrete, la nivelul clasei politice actuale, raportul Comisiei Tismăneanu este un document de primă importanţă, de care toţi viitorii cercetători ai perioadei comuniste vor fi obligaţi să ţină seama.
Refuzul de a uita, cel mai recent volum semnat de Vladimir Tismăneanu, conţine o selecţie a articolelor publicate de cunoscutul politolog în presa românească în anii 2006-2007. Cele mai multe au fost publicate în cele două cotidiane în care autorul a deţinut rubrici permanente: "Cotidianul" şi "Evenimentul zilei", dar şi în "22" sau "Observator cultural". De asemenea, oarecum inedit, este reprodus un articol despre Vladimir Tismăneanu, publicat de Dan Tapalagă în ziarul "Cotidianul". Cum perioada publicistică luată în calcul la realizarea volumului se suprapune cu cea în care s-a derulat activitatea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste, este lesne de înţeles că multe dintre articole se leagă, într-un fel sau altul de problematica raportului sau sunt răspunsuri la unele acuze apărute în presă. Nu lipsesc însă extraordinarele lecţii de istorie a democraţiei, prezente în mai toate cărţile lui Vladimir Tismăneanu. Aniversarea sau decesul vreunei personalităţi, care a marcat istoria gândirii libere, îi oferă politologului prilejul pentru realizarea unor admirabile exerciţii de admiraţie. Jean-François Revel, Le�ek Kolakovski, Alexandr Zinoviev, Andrei Saharov, Adam Michnik, Jeane Kirkpatrick, Vasile Paraschiv se bucură de admiraţia autorului, iar rolul lor în dezvoltarea gândirii democratice este admirabil pus în evidenţă. Vladimir Tismăneanu ştie, precum puţini alţii, să scoată în relief caracterele excepţionale şi ideile cu adevărat valoroase şi, citindu-i rândurile, nu se poate să nu îi admiri pe oamenii care au arătat fisurile regimului comunist şi au pregătit terenul pentru implozia acestuia.
La polul opus se află duşmanii democraţiei, dictatorii, populiştii şi cei care prin scrisul lor sau prin luările publice de poziţie au cauţionat astfel de regimuri. Hugo Chavez şi Slobodan Milosevici sunt dintre clienţii mai vechi ai lui Vladimir Tismăneanu, dar cu adevărat antologic este textul Dubioasa convertire a lui Silviu Brucan. Aş spune că acest text este emblematic pentru corectitudinea gândirii lui Vladimir Tismăneanu.
Scris la moartea lui Silviu Brucan, textul lui Vladimir Tismăneanu pune în evidenţă întreaga complexitate a personalităţii celui dispărut. Silviu Brucan nu este nici "profesorul", nici "oracolul din Dămăroaia", nici eminenţa cenuşie a politicii româneşti de după 1989, ci un ideolog comunist fanatic în anii '50, care, în articole publicate în "Scânteia", solicita surpimarea fizică a adversarilor regimului. Omul a avut micul său moment de glorie în momentul semnării "scrisorii celor 6" foşti demnitari comunişti împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Brucan şi-a regăsit vocaţia de intrigant după 1989 (printre altele, în epocă, se lăuda cu faptul că el a decis executarea soţilor Ceauşescu în mascarada de proces de la Târgovişte, că lui i se datorează numirea lui Petre Roman ca premier în primul guvern post-comunist, dar că tot el s-a opus cu obstinaţie reabilitării lui Mircea Răceanu. Silviu Brucan a fost un om care ştia să joace la cacealma (faimoasa sa relaţie privilegiată cu Mihail Gorbaciov nu a fost niciodată confirmată de cineva din anturajul fostului preşedinte sovietic). Spune, în continuare, Vladimir Tismăneanu, "câtă vreme a fost propagandist comunist, adică cea mai mare parte a vieţii sale, Brucan a minţit, inclusiv atunci când spunea "Bună ziua" ori "La revedere". Concluzia politologului american cade ca o ghilotină pentru cei care urmăreau cu nesaţ, duminica la prânz, emisiunea Profeţii despre trecut: "Nu a iubit democraţia liberală. La rândul ei, aceasta nu-i datorează nimic lui Silviu Brucan".
La fel de atent descifrează Vladimir Tismăneanu cazul jurnalistului Carol Sebastian, deconspirat ca fost informator al Securităţii. Ce atitudine trebuie să luăm faţă de un om care "a scris impecabil despre mişeliile vechiului şi noului sistem nomenclaturist din România", dar care s-a dovedit în cele din urmă că a fost un fost colaborator al Securităţii? Este piatra de moară a trecutului mai grea decât serviciile, indiscutabile, aduse impunerii unui sistem cu adevărat democratic? Este colaborarea unui astfel de om mai vinovată decât "demagogia pestilenţială a diverşilor tribuni protocronişti" din jurul revistei "Săptămâna". Se explică atitudinea radical anticomunistă a lui Sebastian de după căderea comunismului cu o fugă înainte, în ideea scăpării de propriul trecut care, totuşi, l-a ajuns din urmă? Iată doar câteva întrebări care se nasc în urma acestui articol scris cu foarte multă inteligenţă, sensibilitate şi chiar căldură umană. Pentru că, indiferent de concluziile la care s-ar putea ajunge, un lucru este cert. Carol Sebastian, ca mulţi dintre cei care mai mult sau mai puţin constrânşi au semnat pactul cu diavolul, este o victimă. Un om care nu a avut curajul să-şi scoată la lumină propriul stigmat, până când acesta a ajuns să îi zdrobească întreaga carieră. Iar pentru Vladimir Tismăneanu acest caz este "un avertisment că trebuie să ajungem cât mai repede la condamnarea instituţiilor care au făcut posibile aceste tragice prăbuşiri morale".
Ca toate cărţile lui Vladimir Tismăneanu, Refuzul de a uita este o pledoarie pentru valorile democraţiei de tip liberal şi o splendidă carte de învăţătură, după lectura căreia fiecare dintre noi va înţelege mai bine specificitatea timpului în care trăim.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara