Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pornind de la Valery:
Avatarurile voinţei de putere de Livius Ciocarlie


Prin urmare, citind volumele din "Pléiade" am făcut din loc în loc, cu creionul, un mic semn. Parcă despre fraza asta aş putea să scriu ceva. Nu atunci, nu imediat. Cândva, când i-o veni rândul. De ce, dintr-un impuls intelectual? De unde! Numai aşa. Numai ca să scriu. E ca o funcţie organică. Mai mult decât un hobby: un farfastâc. Nu sunt în apele mele când nu scriu. Ce anume? Orice. N'importe quoi. Cu vremea, mai ales "idei". Nu mă mai simt în stare să evoc, să povestesc. Cu ideile ce urmăresc? Doamne fereşte! Absolut nimic.
Azi, ca de obicei, am început prin a răsfoi. Mecanic. Altfel, dintr-un motiv casnic, sunt trist, îngândurat. Citesc: "Descartes e înainte de toate o voinţă" (I, 842). Nu vrea decât să-şi exploateze vigoarea minţii. Interesant, îmi zic. E un nod în lunga trenă a voinţei de putere, rărită de Schopenhauer, îngroşată de Nietzsche până la a fi postav.
Se leagă cumva, îmi spun, recitind. Nici eu nu vreau decât... Decât ce? Să nu vreau.
E duminică. De ieri am intrat în anul două mii. Cât o să am atunci?, m-am întrebat câteodată, pe parcurs. Şaizeci şi cinci. Vorba lui Tolstoi, dacă îi apuc. Şi iacă-tă: i-am "apucat". Seara, Vighiloiu: la mulţi ani! Mi-a apărut cartea, zice. Cartea în care, pe prima pagină, suntem personaje, eu şi un măgar. Unul încăpăţânat şi blând, cu capul greu. Cam semănăm.

*

* *

"...pentru gustul meu particular, nu există călătorie la hotarele realului, poveşti mărunte, naraţiuni epice sau dramatice care să fie mai presus decât studiul inepuizabilului creator şi transformator universal ce se numeşte Spirit" (I, 870). Din toată fraza, în întregime definitorie, cel mai de preţ îmi apar cuvintele pentru gustul meu particular. Aş merge până la a inventa un semn ortografic, de pus în dreptul oricărei afirmaţii, cu sensul după părerea mea. Mă consternează aroganţa atâtor pământeni: staţi de vorbă, aveţi fiecare un cap pe umeri, gândiţi cu el, mai bine, mai rău, dar celălalt e convins că dispune de vocea adevărului. Dacă mai intervine şi vreo circumstanţă cum ar fi aceea că el s-a stabilit undeva în lume unde se gândeşte corect, atunci suficienţa nu mai are margini. Chiar ieri un intelectual, altfel fin, cu care schimb uneori opinii, mă taxează drept şovăitor. Nu-i vorba de fire şovăitoare; pe asta o cunosc şi eu. În jargonul lui, şovăitor vrea să spună suspect. Suspect de tot ce poate fi mai rău. Avem amândoi dreptul, mai ales potrivit codului lui european, la punctul nostru de vedere, întotdeauna discutabil, dar nu: el ştie că al lui e atât de corect, încât trebuie luat drept reper.
Tulburător în toată treaba asta este că numai aşa poate să gândească un spirit creator. Dacă se îndoieşte cât de cât de produsul minţii lui, mai bine se lasă păgubaş. Intoleranţa este condiţia bunei ei funcţionări. Creaţia se desfăşoară în regimul hard, iar viaţa oamenilor, îndeobşte, la fel. Între cele două suntem noi, şovăitorii, indecişii, sterilii, delicaţii care nu îndrăznim, să-i spunem omului în faţă; dragul meu, după părerea mea...

*

* *

Ceea ce transmite un creator este, între altele, energia lui. Ea este receptată, reflectată, reverberată, retransmisă de adresanţii săi. Prin energia transmisă, creatorul îşi imprimă puterea asupra unui public care, reîntorcându-i energia prin ecou, îl reîncarcă dar îl şi ia în stăpânire la rândul lui. În epoca modernă, nietzscheană, a apărut chiar ideea că schimbul dintre parteneri ar fi exclusiv energetic. În loc de răspunsuri la întrebări, creatorul n-ar propaga decât voinţă de putere. De unde o asemenea caracterizare, până şi la Valéry: "...este posibil, la urma urmei, ca fiinţa destinată măreţiei să devină surdă, oarbă, insensibilă la tot ceea ce, fie adevăr, fie realitate, ar traversa impulsul său, destinul său, creşterea sa" (I, 840).
Am folosit cuvântul învechit creator. Nu mai puţin vetust, Valéry se referă la omul destinat măreţiei. De observat e însă schimbarea - sau precizarea - perspectivei. Se face trecerea dinspre producătorul de cultură spre, pur şi simplu, dictator.
Ceea ce putem adăuga acum când, privind în urmă, avem o vedere largă asupra dictaturilor mari şi mici care au "traversat" - reiau cu umor posac cuvântul lui Valéry - secolul douăzeci, adică vieţile noastre, putem adăuga - deci - că n-am avut de-a face cu o unidirecţionare a energiei, dinspre tiran spre supuşii săi, ci de un schimb energetic care făcea din dictatură un angrenaj bine articulat. Tiranul modern nu este un singuratic, ci este - vai! - purtat de valul entuziasmului popular. Are loc schimbul, perfect funcţional, dintre voinţa de putere a unuia şi voinţa de a nu voi a celorlalţi.