Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Balcanismul de Marina Constantinescu


De o lună de zile, teatrul românesc este măcinat de o serie de conflicte ce au depăşit cu mult spaţiul esteticului. O situaţie internă dintr-un teatru, este vorba de Nottara, nerezolvată la timp, amînată într-un mod iresponsabil a ieşit din matcă, tinde să genereze efecte extrem de periculoase. La ora asta, planurile s-au amestecat atît de tare - teatral, uman, politic, - încît a căuta acum cauza devine o operaţiune de maestru. Lipsa de comunicare între actori şi directorii lor - Vlad Rădescu şi mai nou Stelian Nistor - atitudinea arogantă a acestora, neacoperită însă de o autoritate profesională, sînt principalele motive ale unui conflict mai vechi scos la iveală abia acum. Din păcate, din laşitate sau din frica zilei de mîine, actorii n-au forţat discuţii directe şi lămuritoare cu direcţiunea, lăsînd lucrurile să mocnească, sau au şuşotit pe la colţuri. Inoperant. Nemulţumirile s-au strîns. Sigur că nu întotdeauna un şef este agreat şi că, mai ales într-un teatru, acesta nu poate mulţumi pe toată lumea. Nici nu are cum şi nici nu cred că trebuie să o facă. Un fapt este cert într-o lume de histrioni şi nu pretinde o abilitate specială: dialogul cu oamenii. Asta înseamnă şi protejarea sensibilităţilor, orgoliilor, vulnerabilităţilor, suspiciunilor, depistarea dorinţelor, aşteptărilor şi încercarea de a le veni în întîmpinare. Sau, uneori, măcar simularea acestei intenţii. Într-un fel a condus teatrul Bulandra Liviu Ciulei şi în altul Radu Penciulescu Teatrul Mic sau, mai încoace Andrei Şerban Teatrul Naţional din Bucureşti. Contestaţi sau nu, ei au fost iubiţi mai presus de orice. De chestiuni mici sau conjuncturale. Pentru că ei sînt valori ale teatrului românesc. Şi politica lor directorială tot în jurul valorii s-a învîrtit. La un astfel de drum, trupa merge alături de cel care o conduce. Acest interval petrecut împreună este bazat pe încredere reciprocă, pe respect, pe un continuu dialog. Dacă în această zonă apar fisuri, se surpă construcţia.
De o lună de zile, singura instituţie care avea obligaţia să soluţioneze conflictul de la Nottara - favorabil sau nu directorilor sau trupei - este Primăria Municipiului Bucureşti prin Direcţia de Cultură şi Artă, instituţia finanţatoare a teatrului. Acesteia i-au adresat şi actorii memoriul protestatar, acolo au mers în repetate rînduri să se plîngă. Domnul Ştefan Damian, directorul Direcţiei mai sus amintite, este în acest moment principalul vinovat pentru criza din Nottara, pentru situaţia anarhică creată, pentru lipsa de autoritate exprimată plenar încă o dată. Situaţii tensionate s-au mai născut şi în alte teatre. Dar ele au fost dezamorsate, analizate în "familie" şi nu lăsate să fiarbă într-un suc propriu înveninat permanent şi în mod intenţionat şi din afară. Sînt multe întrebări de pus. Mi se pare tîrziu să mai căutăm răspunsuri acum. Cîteva realităţi sînt incontestabile şi de crearea lor se fac responsabili cei de la Primărie: Ştefan Damian, Viorel Lis şi consilierii dumnealor. Rufele trebuiau spălate în familie şi nu expuse murdare, în văzul tuturor. Primăria nu avea nevoie de o lună ca să rezolve cazul. Un răspuns, oricare ar fi fost el, era un pas înainte. Tăcerea, amînarea, lezările succesive, punctele de vedere ale unor oameni care nu au a face nimic cu teatrul şi cultura, care au ajuns în funcţii "în urma unui vot exprimat global şi care sînt rezultatul" unui algoritm politic, jocurile politice de culise, manipulările, orgoliile au transformat un fapt banal într-un scandal public, într-un circ birocratic lamentabil. Toţi stăm şi contemplăm vîltorile unui incendiu, nimeni nu pune mîna pe tulumbe să stingă întîi focul şi abia după aceea să-i caute pe vinovaţii care l-au produs. Un spectacol ridicol regizat de Ştefan Damian. Domnia sa avea puterea - s-a dovedit că nu şi competenţa - să pună capăt unei stări nesănătoase pentru Teatrul Nottara şi pentru teatru în general.
În acest moment există tabere pro şi contra, atacuri ale unor oameni de teatru împotriva altora. Felul în care mass-media şi-a băgat nasul a turnat gaz pe foc, colportînd în mod aberant informaţiile. Scandal este şi la Cluj, şi la Iaşi, şi la Tîrgu-Mureş. Poate motivele sînt diferite de la un teatru la altul. Confuzia şi bîjbîiala oficialităţilor încurajează la gesturi disperate, la dezordine şi pot genera precedente periculoase. Actorii sînt susţinuţi de unii, blamaţi de alţii. Directorii la fel. Unii actori, care nu cunosc punctual şi exact miezul fiecărei probleme, trăiesc cu ideea că oricînd doresc îşi pot demite directorii. Aceştia, la rîndul lor, au senzaţia că sînt veşnici în funcţie şi intangibili. Haosul este produs, în profunzime, şi de lipsa reformei în teatru de mentalităţile greoaie şi ineficiente care tronează încă, nefiind spulberate de forţa unor legi, de o schimbare a fondului. Joacă nu joacă, toţi actorii unui teatru se întîlnesc o dată pe lună la coadă la salariu. Oricum, este de invidiat o asemenea slujbă: nu faci nimic şi eşti remunerat pentru asta. Nu există box-office, competiţie reală. Şi nici măcar actorii importanţi nu se revoltă împotriva acestor lucruri şi ale multor altora. Absenţa fondului naşte, totuşi, la noi forme spectaculoase. Bizare, ce-i drept!
Peste toate, există instituţii şi funcţii de dragul titulaturilor. Dar instituţii fără autoritate, fără oameni de meserie, în primul rînd, şi abia după aceea, dacă se poate, şi profesionişti. La Cluj, teatrul se află în imposibilitatea de a mai juca pentru că directorul Dorel Vişan a acceptat demisiile unui important număr de actori protestatari. La Nottara, actorii au suspendat şi ei spectacolele, ca un ultim strigăt de disperare. Toate astea sînt fantasmele disperării. Nu mai au nici-o legătură cu profesia. Sînt gesturi, unele reprobabile, care blochează, parcă la nesfîrşit, situaţia şi dau forme aberante conflictelor. Multe din problemele apărute acum sînt false şi ne-au îndepărtat de la miez. O suspendare sau o auto-suspendare din funcţie a directorilor ar fi dezamorsat pe loc acumulările şi ar fi permis analize şi sinteze serioase, făcute calm, la rece, fără presiune. Era o formă normală de respect reciproc între instituţie şi angajaţii ei. Mi-e clar că nu se doreşte o rezolvare, ci o împărţire gravă a teatrului pe grupuleţe şi găşti, o multiplicare a conflictelor pe foarte multe planuri şi provocarea unor focare incendiare în toată ţara. Domnul Damian a pus sămînţa şi aşteaptă să culeagă roadele. Mă mir că mai are susţinere PNL-ul, după ce îi terfeleşte atît de serios imaginea. Cum a rezistat atîţia ani în acest scaun? Cine l-a pus şi l-a uitat acolo? Cine va da socoteală cu adevărat pentru toate astea? Tergiversarea lui Ştefan Damian se poate traduce, după mai bine de o lună, ca un tip de instigare la haos, ca o provocare împotriva artei.