Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Banchet literar de Alex. Ştefănescu

Într-o colecţie, "Scriitori români", care are, fără îndoială, viitor, fiind coordonată de Daniel Cristea-Enache, a apărut recent, la Editura Corint, o antologie din poezia lui Nichita Stănescu realizată de Ion Mircea. Este fericită această întâlnire peste timp între doi poeţi, aparţinând unor generaţii diferite. Şi ce poeţi! Nichita Stănescu, marele reformator al limbajului poetic românesc din a doua jumătate a secolului douăzeci şi Ion Mircea, unul dintre cei mai talentaţi şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai cultivaţi poeţi de azi.
Nu este uşor de făcut ordine în bibliografia operei lui Nichita Stănescu. Realizări remarcabile în această privinţă au Alexandru Condeescu (autorul ediţiilor Ordinea cuvintelor, vol. I-II, 1985 şi Opera magna,vol. I-V, 2004-2006) şi Mircea Coloşenco (care a alcătuit seria de Opere, vol. I-VI, 2002-2006), dar şi lor le-ar mai trebui mulţi ani pentru a atinge perfecţiunea sau măcar pentru a se apropia de ea. Nichita Stănescu a fost un geniu al improvizaţiei, mereu inspirat şi risipitor, care a scris versuri, le-a dictat, le-a dăruit, dar nu şi le-a administrat. La douăzeci şi patru de ani după ce a murit, încă îi apar în periodice şi volume texte inedite.
Pentru a realiza antologia, Ion Mircea a ignorat problemele generate de această inventariere niciodată terminată a scrierilor poetului (probleme deocamdată nerezolvabile, care probabil l-ar fi descurajat) şi s-a lăsat condus de entuziasmul său pentru poezie, de bun-gust şi de o vocaţie (care îi este proprie) de filosof al textului literar. Concepţia lui despre poezia lui Nichita Stănescu este prezentată într-un studiu introductiv de o mare densitate intelectuală, intitulat cu modestie Prefaţă. Studiul începe spectaculos cu o convocare a cititorului la un joc literar revelator. Cităm integral pasajul, adevărat model de activare a interesului pentru poezia lui Nichita Stănescu, de obţinere a unei cooperări din partea publicului:
"Să începem prin a ne întreba care dintre poeziile lui Nichita Stănescu (1933-1983) l-ar putea reprezenta în universalitate, dacă ar fi să alegem una singură din întreaga sa creaţie. Unii dintre noi, înrobiţi de splendoarea distihului ŤTristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latrăť, ar indica fără ezitare poemul ŤCântecť (din volumul Dreptul la timp, 1965). Alţii ar alege ŤLeoaică tânără, iubireať (cu un prim vers fascinant: ŤLeoaică tânără, iubirea mi-a sărit/ în faţăť) sau ŤPoveste sentimentalăť (din volumul O viziune a sentimentelor, 1964), cu finalul ei adânc rezonant: ŤCuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte şi înapoi,/ şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/ repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput.ť Alţii ar paria pe o secvenţă sau alta din 11 elegii (1966) sau pe ŤÎngerul cu o carte în mâiniť (din Oul şi sfera, 1967). Alţii ar opta, poate, pentru alte, nu puţine la număr, piese memorabile şi cu adevărat antologice din acest imaginar poetic.
Există însă cititori - şi îmi cer îngăduinţa să mă enumăr printre ei - care s-au îndrăgostit ireversibil de ŤEvocareť, un text de numai zece versuri (cuprins în volumul Operele imperfecte, 1979), dar care va străbate, fără îndoială, anii şi, de ce nu?, veacurile:
ŤEa era frumoasă ca umbra unei idei, -/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă,/ a strigăt dintr-o limbă moartă.// Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari/ era sărată ca sarea/ slăvită la ospeţe de barbari.// Ea era frumoasă ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pământ.ť"
Evocare este o poezie-etalon foarte bine găsită, ea poate fi considerată o schiţă a operei lui Nichita Stănescu, o prefigurare fulgurantă a modului său liric. Mânuind această poezie ca pe un fascicul de lumină, Ion Mircea identifică tot ce conţine mai valoros o operă vastă, luxuriantă, care tinde să-l înghită pe exploratorul lipsit de instrumente de orientare. Antologia alcătuită astfel nu are nimic capricios, nu reprezintă ilustrarea concepţiei despre poezie a lui Ion Mircea prin intermediul poeziei lui Nichita Stănescu, ci poate fi considerată o imagine esenţială a acestei poezii. Un tânăr care n-ar găsi timp să citească tot ce a scris Nichita Stănescu şi-ar putea face o idee destul de clară despre creaţia lui citind cu atenţie antologia lui Ion Mircea. Antologatorul a reţinut texte din toate volumele publicate de Nichita Stănescu şi anume acele texte care înseamnă în continuare ceva din punct de vedere estetic, care emoţionează, care îl uimesc şi pe cititorul de azi, printr-o noutate inalterabilă. Textele cu valoare pur documentară n-au fost reţinute. Singura excepţie o constituie câteva piese mai dezlânate din 11 elegii, pe care Ion Mircea (şi, de altfel, nici autorii de antologii dinaintea lui, printre care semnatarul acestor rânduri) n-a avut curajul să le disloce dintr-un ciclu intrat integral în mitologia poeziei româneşti contemporane.
Aşa se explică de ce volumul se citeşte cu o mare plăcere, de la prima la ultima pagină. Suntem invitaţi la o reîntâlnire cu poezia, practicată ca un joc zeiesc, a lui Nichita Stănescu, la un moment literar sărbătoresc. Amfitrionul, Ion Mircea, el însuşi un poet rafinat, se bucură desfăşurând în faţa noastră, ca pe un val de mătase, frumuseţea operei stănesciene. Puţini sunt cei capabili, asemenea lui, să uite de ei înşişi pentru a aduce în prim-plan creaţia unui precursor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara