Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Bancul cu statuia de Mircea Mihăieş


Trăim într-o ţară normală cel puţin dintr-un punct de vedere: tulburarea minţilor politicienilor, odată cu intrarea în anul electoral. Vă daţi seama prin ce spaime trec escrocii şi profitorii care timp de patru ani s-au înfruptat din ciolanul gras al puterii? Vă imaginaţi groaza lor de-a fi deconectaţi de la sursele de îmbogăţire? Dar isteria la gândul c-ar putea înfunda puşcăriile pentru matrapazlâcurile comise în timpul guvernării sau a mandatului de parlamentar? Din acest punct de vedere, cred că elucubraţiile ai căror martori am fost până acum sunt nimic pe lângă ce va urma lunile viitoare. Măgăriile de la Curtea Supremă de Justiţie, tranformarea Justiţei într-un braţ de fier al puterii (vezi măsura convocării la Poliţie a membrilor Acţiunii Populare), metamorfozarea ministerelor în feude ale bandelor organizate de profitori sunt doar preludiul la o lungă vară fierbinte şi la o toamnă incendiară.

Pe acest fond, încercarea şefului peremist de a întoarce pe dos rubaşca murdară, de a înlocui aura de martir naţionalist cu yarmulke-le evreiesc, e de-a dreptul comică. După cum se vede, efectul internaţional al „convertirii” e egal cu zero, iar creşterea în stima alegătorilor – insignifiantă. În aceste condiţii, a te da filosemit după ce o viaţă întreagă (mă refer şi la perioada comunistă, aflată sub semnul articolului „Idealuri” şi al versului „Rose-n echimoze”, de care observ că s-a cam uitat) ai fost exact opusul, nu înseamnă decât a-ţi trage singur palme. Faptul că o televiziune îngenunchiată i-a transmis în direct discursul deşuchiat, ţâşnit din adâncurile cămăşii bicolore, s-ar putea să-i fie fatal: el a oferit proba indubitabilă, filmată şi arhivată, c-a încălcat Legea 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

De data aceasta, e posibil ca „tribunul” să fi căzut într-o capcană. Că la ea vor fi participat şi consilierul său specializat în diversiuni (i-am uitat numele) şi prim-ministrul ţării (şi lui i-am uitat numele) e cât se poate de probabil. Presa a scris în mai multe rânduri despre aservirea canalului „Realitatea TV” preşedintelui pesedist. În acest caz, ar urma ca subordonaţii premierului — în speţă, Ministerul Culturii şi Cultelor — să intre pe rol, spre a-şi exercita îndatoririle constituţionale.

Sunt slabe şanse că acest lucru se va produce. Rămân la ideea că în sferele înalte ale puterii s-a decis reşaparea scenariului de la alegerile trecute. Adică, punerea la punct a unei finale PSD – PRM, urmată de ţipetele „Tara în pericol!” „Eliminaţi extremismul!” şi alte ţâpurituri asortate. Numai că de data asta s-ar putea ca mecanismul să se defecteze când le va fi lumea mai dragă. Vă amintiţi fabula „Petrică şi lupul”? Ce garanţii au pesedeii că un segment larg din susţinători nu va prefera să se identifice cu textele murdare ale celui pe care-şi imaginează că-l ţin în lesă? Impulsurile sinucigaşe nu sunt caracteristice doar indivizilor, ci şi popoarelor (vezi Germania lui Hitler). Exasperaţi de porcăriile puterii, e posibil ca pături întregi de români să încerce şi varianta jocului cu focul.

Ipoteza nu e chiar atât de aberantă. Ea porneşte de la o dublă realitate: de la inconsecvenţa aiuritoare a lui Vadim (na, că mi-a scăpat numele!) şi de la repulsia provocată de şantajul cu venirea acestuia, practicat de pesedei. Unii îşi vor spune că dracul nu-i chiar atât de negru şi că „nebunul”, odată ajuns la putere, va face cu totul altceva decât a promis în ultimii zece ani (împuşcări pe stadioane, naţionalizări, expulzări, curăţiri etnice etc.) Alţii (cunosc destui!) nu mai suportă, pur şi simplu, jocul de-a uite-Vadim-nu-eVadim şi cred că mascarada trebuie încheiată cu orice risc, inclusiv acela de-a se vedea bagaţi în puşcării de gorilele acestui Mesia de doi bani.

Nu ştiu dacă pesedeii chiar realizează pericolul în care se află. Alternativa PRM îi va viza în primul rând pe ei, beneficiarii celui mai larg sprijin electoral (pentru că Vadim nu va mai dori să plece de la şefie în vecii-vecilor!). Neputând face miracole în plan economic (dacă s-ar fi putut, le-ar fi făcut şi actualii guvernanţi!), peremiştii vor oferi populaţiei înfometate circ: procese publice, confiscări de averi, expulzări. Scoaterea la iveală a matrapazlâcurilor şlehtei care-a jurat pe sărăcie şi cinste va deveni prioritatea marionetei de azi. Iar satisfacţia populaţiei nu va cunoaşte, vă asigur, limite!

Implicarea unui oarecare Eyal Arad, cetăţean israelian, în operaţia de „înălbire”, cum o numeşte Andrei Oişteanu într-un excepţional articol publicat în ziarul „Ziua”, nu complică, ci simplifică lucrurile. Se dovedeşte, în felul acesta, că atunci când există interese financiare şi politice, onoarea şi demnitatea nu valorează doi bani. Eşecul lui Vadim provine tocmai din faptul că a ales un israelian alcătuit după chipul şi asemănarea sa: un aventurier împotriva căruia s-au ridicat toţi evreii raţionali, aşa cum împotriva lui Vadim se ridică orice român cu scaun la cap.

Mă interesează mai puţin, însă, că diverşi „fabricanţi de conducători”, cum îi numeşte dl Oişteanu, încearcă să pescuiască şi în apele tulburi de la noi. Dar mă interesează în cel mai înalt grad că unul din trei români par, în clipa de faţă, dispuşi să meargă orbeşte pe mâna cuiva care nu face un secret din felul cum va arăta România lui: un coşmar trăit pe fondul unui deşert lugubru. Chiar am înnebunit? Chiar trebuie să mă feresc, atunci când merg pe stradă, de tot al treilea om? Chiar trebuie să-mi pun pe faţă o mască împotriva ciumei, a leprei şi-a podagrăi ce pare să fi luat minţile unei treimi din compatrioţii mei? Chiar ne-a blestemat Dumnezeu în halul ăsta?

Lovitura de imagine a lui Vadim, dezvelirea la Braşov a statuii lui Yitzhak Rabin, mi-a adus aminte de una din anecdotele copilărirei: „Ştii bancul cu statuia?” „Nu!” „Statu’ ia tot!” Aşa s-a întâmplat mereu, aşa se va întâmpla întotdeauna. Mai rămâne de văzut cine interpretează, în acest scenariu dubios, rolul statului şi cine al statuii. Chiar dacă nu şi-au propus, pesedeii îl au acum în mână pe Vadim aşa cum nu l-au avut niciodată. Declanşarea de urgenţă a procedurilor legale împotriva lui ar reprezenta un minim semn că cei care ne împilează de atâţia ani au o fărâmă de minte. Nu din spirit al onoarei, ci din spirit de autoconservare.

Cum bună parte din pesedei nu fac nici un secret din admiraţia faţă de Vadim, totul se va sfârşi ca la groapa lui Ouatu. Se va sfârşi, adică va continua. În acest balamuc cu porţile deschise, aproape că nu mai contează cine e statul şi cine statuia. Dar puterea actuală ar trebui să se teamă de bombele cu explozie întârziată pe care şi le-au pus sub şezuturi. Dacă la bază avem o populaţie debusolată, care va vota orice i se va cere prin gurile de foc ale televiziunilor, de la mijloc în sus s-ar putea să ne pomenim cu o întreagă generaţie, plus cea tânără sătule de minciună, poltronerie şi lipsa oricărui orizont. Nu de prosperitate e vorba aici, ci de supravieţuire. Nu toţi tinerii vor dori să plece din ţară, după cum nu toţi sunt nefericiţi în paradisul deşertic al pesedeilor. Dar unii, mulţi, dintre cei rămaşi, ar putea lesne îmbrăţişa o politică a extremismului violent.

Cu astfel de învăţăcei, ar fi de mirare să se întâmple altceva: cei incapabili să dărâme astăzi statuia lui Vadim se vor vedea confruntaţi mâine cu nişte trupe paramilitare de toată frumuseţea. Iar de violenţa acelora nu-i va scăpa nici statuile, şi nici meterezele de brânză râncedă ale unui stat ale cărui fundamente au fost ronţăite de şobolănimea care se visa etern stăpânitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara