Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Beneficiile culturale ale morţii de Adriana Teodorescu

Irina Petraş, Moartea la purtător: stări şi cuvinte,
Colecţia Migrene, Bucureşti,
Editura ASE, 2012, 250 pag.

Cartea Irinei Petraş, Moartea la purtător: stări şi cuvinte, a apărut la Editura Academiei de Studii Economice din Bucureşti – aproape sfidător, dacă ne gândim că moartea este, cum ar spune Robert Kastenbaum, duşmanul cu care economia trebuie să lupte în tăcere, instituind sisteme care o previn şi o escamotează.
Lucrarea reia parţial ideile şi analizele literare din Ştiinţa morţii, dar le orientează într-o direcţie nouă – dorinţa actuală de a scrie o carte despre moarte. În fond, e un alt mod de a afirma că a scrie o carte despre moarte nu poate fi niciodată un obiectiv pe deplin îndeplinit, dar tocmai de aceea funcţionează ca un agent de activare a impulsurilor creativ-thanatice.
Se pot identifica trei paliere majore pe care se construieşte Moartea la purtător şi trei modalităţi aferente de întrebuinţare a sensurilor generate de modul de configurare a temei morţii. Mai întâi, un palier cu grad mai mare de generalitate, căci moartea contează aici în liniile sale mari, profund umane, dar, în acelaşi timp, şi de specificitate şi de specializare, întrucât moartea este reprezentată prin intermediul teoriilor despre moarte (Edgar Morin, Philippe Ariès, Emmanuel Lévinas, Jean Ziegler, Vladimir Jankélévitch etc.), iar când nu, moartea este supusă tendinţei autoarei de a filosofa – nepeiorativ, de aşezare în discurs filosofic. Sunt supuse deconstrucţiei culturale mai multe elemente care intră în alcătuirea paradigmei morţii postmoderne, precum obsesia pentru fitness, puterea medicală, substitutele de imortalitate etc. Acest prim palier este unul al teoretizării morţii şi are o relevanţă crescută pentru domeniile inter şi multi-disciplinare ale tanatologiei sau studiilor asupra morţii, fiind regăsibil, într-o manieră dispersată, amalgamat cu analizele literare efective, pe tot parcursul cărţii.
Al doilea palier este unul al istoriei literare. În cadrul acestuia, literatura, în variile sale ocurenţe, nerestricţionate la un timp anume, nici reduse la un singur spaţiu naţional ori cultural, şi nici măcar încadrabile sub acelaşi stindard literar-valoric, îşi dezvăluie multiplele legături pe care le are cu moartea. Practic, ne aflăm într-o istorie a reprezentărilor thanatice literare, dar nu în sens de ierarhizare cronologică, ci de diversitate cu uşoare ambiţii exhaustive, verva cu care autoarea trece de la o operă literară la alta determinând cititorul să creadă că acest lanţ al reprezentărilor literare ale morţii nu se va sfârşi prea curând. Sunt analizate opere româneşti mai puţin cunoscute precum Înainte de moarte, nuvela lui Marin Preda, scrieri vechi şi noi ale literaturii române şi universale, culte sau populare: Cititorul de Bernhard Schlink, basmul cules de Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Vântureasa de plastic de Marius Chivu, Rădăcina de bucsau de O. Nimigean, capodopere ale literaturii universale precum Moartea lui Ivan Ilici, de Tolstoi, Hruba şi pendulul, de E.A. Poe, Ultimul capitol de Hamsun etc. În pseudo-sumarul cărţii, sunt indicate peste 90 de nume de autori ale căror scrieri sunt aduse în discuţie. Mai mult, analiza operelor literare alunecă adeseori în analiza criticii literare care s-a ocupat de acestea, astfel că tema morţii şi apetenţa pentru ea tind să se răspândească fractalic. Autoarea identifică cinci mari categorii ale reprezentării morţii în literatură: moartea cugetată (meditativfilosofică), moartea degustată (privilegiul de a fi disperat), moartea adulmecată (instalarea în trecere), moartea parafină (sfidarea de la distanţă) şi moartea celuilalt (în proximitate).
Felul în care sunt examinate componentele thanatice ale operelor literare este unul pe cât de atent, pe atât de alert, aflat parcă într-o urgenţă a mărturisirii. Cărţile se cheamă una pe alta într-un mod impredictibil, cu nepăsare faţă de timpul şi autorul de care aparţin, ceea ce le aglutinează fiind însăşi moartea în diversele sale ipostaze literar-conceptuale. Într-un registru metaforic, se poate spune că este o carte insolită, filosofic-poliţistă, având un singur personaj central, moartea, care comite o serie întreagă de crime aflate la confluenţa dintre carnal şi simbolic, crime ce reclamă un personaj secundar care să le interpreteze. Oricum, literatura se dovedeşte a fi unul dintre sediile privilegiate ale morţii. Irina Petraş indică rădăcina comună între literatură şi moarte ca fiind procesul de ficţionalizare. În faţa morţii implacabile, se declanşează necesitatea de intrare în ficţiune – opoziţie activă la mortalitatea umană – şi, pe de altă parte, literatura este aproape suprapozabilă ficţiunii sau cel puţin include ficţiunea. Iată cum sună, în acest sens, un fragment care dizolvă ideea cum că ar exista un discurs asupra morţii superior altora: „Am intersectat cărţile serioase despre moarte cu literatura ficţională, fiindcă faţă în faţă cu moartea textele omului sunt ficţiuni, indiferent că pornesc de la datele furnizate, dibuind, de ştiinţă ori de la cele extrase din trăirea pură şi simplă secondată de talentul scriitoricesc”.
Al treilea palier este al literaturii ca atare şi este unul plural, format din tot atâtea straturi câte opere literare sunt chemate la analiză. În acest plan nu contează atât înlănţuirea scrierilor şi posibilitatea lor de a relaţiona una cu alta, ci relevanţa morţii pentru destinul literar al fiecărei cărţi. O consultare a cărţii ar putea avea ca beneficiu schimbarea perspectivei tradiţionale asupra unei opere româneşti sau aparţinând literaturii universale, dacă această operă trece printr-o etapă de înăbuşire interpretativă sau este considerată vetustă, cum ar spune Susan Sontag, iar informarea cu privire la o scriere literară relativ recentă ar putea să trezească interesul lectorului pentru autorul acesteia ori pentru alte opere ale sale. Luceafărul eminescian, de pildă, redobândeşte prospeţime atunci când este interpretat ca valorizare a împletirii dintre moarte şi imortalitate, iar personajul prototipic caragialian Mitică pare a purta haine noi când autoarea îl deconspiră ca fiind incapabil de murire.
Toate cele trei paliere sunt traversate de dimensiunea personală a morţii: nu prezenţa inerentă a subiectului în orice obiect supus procesului de cercetare, ci exprimarea explicită a unei opinii personale despre aspecte sociale, culturale şi filosofice ale morţii, opinie care transpare inclusiv în analizele literare întreprinse, dar nicidecum în dauna acestora.
Palierul personal are, la rândul său, două mari sub-paliere. Cel conceptual personal, unde se pot detecta concepţiile proprii despre moarte ale omului I.P., cu toate că acest om este permanent însoţit de umbra sa de specialist în domeniul literaturii şi de teoretician (oricât de filolog) al morţii; respectiv cel personal experienţial, când autorul Irina Petraş nu se fereşte să împărtăşească cititorilor fragmente din experienţa sa de muritor şi de persoană care trăieşte alături de alţi muritori, semnificative fiind, în această privinţă, relatările despre morţile părinţilor, despre furtuna pe care dispariţia acestora a adus-o în viaţa sa şi despre regândirea şi reasumarea mortalităţii proprii în urma acesteia.
De reţinut ca specifică semnificaţia pozitivă a morţii. Într-un stil heideggerian, moartea este înţeleasă ca parte constitutivă a fiinţei umane în general şi a sa însăşi în special („moartea intră firesc în definirea mea”). Moartea, atât ca proces intra-vital, cât şi ca punct terminus, se caracterizează prin normalitate, prin firesc, şi include anumite beneficii, două fiind mai consistente: creşterea calităţii etice, afective şi sociale a vieţii individului care se acceptă pe sine ca aflat sub semnul morţii, marcat încă de la naştere de acesta („dacă nu te gândeşti pe tine din perspectiva morţii la pândă, ai voie să faci orice, de obicei lucruri rele, căci dispui mereu de timp ca să îndrepţi într-un viitor amânat cu nepăsare” sau „Multe dintre relele societăţii contemporane vin dinspre oameni care se cred nemuritori; sau trăiesc ca şi când ar fi”), şi deschiderea către creaţie („literatura în general este ars moriendi”). De altfel, creaţia este singurul antidot pe care Irina Petraş îl acceptă împotriva morţii, căci în rest dezaprobă orice formă de confiscare a mortalităţii umane (prin intermediul căreia manipularea devine posibilă), fie că e vorba de credinţa într-o viaţă de apoi, în religie sau de alte amăgiri. Tentativele de extragere a mortalităţii din (auto-)reprezentarea sa echivalează cu o alterare a înseşi umanităţii ei. Un alt element care ţine de concepţia personală despre moarte a Irinei Petraş şi care o aşază în raport de divergenţă faţă de un antropolog al morţii precum Louis-Vincent Thomas este deconstruirea ritualităţii funerare ca adjuvant al asumării şi trăirii colective a morţii. „Spectacolul şi scandalul social care însoţesc moartea” îi repugnă autoarei, iar ceremonialul în general, nu doar cel funerar, este considerat o formă de diminuare a autenticităţii trăirii. Un indicator al faptului că putem vorbi de un nivel personal al scrierii este denumirea scriitorilor supuşi analizei ca martori ficţionali.
În încheiere, mă opresc asupra a două concepte majore cu care operează Irina Petraş şi care ţin de sub-palierul personal conceptual, dar pot fi încadrate şi în palierul teoretizării morţii: muritudinea şi ştiinţa morţii. Ştiinţa morţii, sintagmă de inspiraţie eminesciană, cumulează două înţelesuri. Pe acela de a şti, a cunoaşte, a avea anumite informaţii şi pe acela de „a şti să faci ceva, a stăpâni o artă”. Autoarea consideră că moartea trebuie atât ştiută, cât şi învăţată, cu alte cuvinte că informaţiile, cunoştinţele despre moarte trebuie trecute în practica vieţii. Şi ceea ce toată cartea demonstrează este că literatura oferă ocazia de a dobândi o foarte bună ştiinţă a morţii. Celălalt termen, muritudine, inventat de autoare, se vrea o rafinare a conceptului de mortalitate în sensul unui dinamism mai acut al morţii.
Beneficiile acestei cărţi despre moarte şi literatură sunt culturale. Indiferent că reţinem din pluralitatea de sensuri ale acestui mereu prea larg concept care e cultura pe cele care trimit la o serie de practici şi discursuri sociale rezultate în urma unor cristalizări infinite, fie pe cele care răsfaţă cultura cu evantaie rafinate, la limită chiar uşor elitiste. Mai trebuie doar adăugat un mic amendament: includerea nivelului personal (în strategia de scriitură a cărţii) în oricare dintre aceşti vectori semantici ai culturii. Astfel, putem spune că există un beneficiu de conştientizare şi cunoaştere a morţii ca fenomen universal şi totuşi reflectat în numeroase feluri de către operele literare, la fel cum există şi posibilitatea ca lectorul să experimenteze revelaţia propriei sale mortalităţi (şi, ulterior, a unui început de ars moriendi), a propriei sale muritudini mediate cultural, literar. Căci, până la urmă, orice revelaţie a morţii este susceptibilă de a fi suferit medieri anterioare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara