Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Pesimistei:
Bieţii oameni! de Ioana Pârvulescu

Una dintre caracteristicile comunismului era că vedeam cu toţii, copii şi adulţi, aceleaşi seriale, fie şi cu sărutările, ca să mă exprim romantic, cenzurate. Adulţi şi copii discutau a doua zi fiecare episod nou, se legau iar şi iar la tubul de oxigen prin care respiraseră, ca în fiecare săptămână, timp de 50 de minute, o mică porţie de libertate. Culorile occidentale ajungeau uneori - prin ce minune - şi pe ecranele televizoarelor noastre şi, chiar reduse la alb şi negru, ca de altfel toată lumea în care trăiam, aveau o putere de atracţie căreia puţini îi scăpau. Eroii acestor seriale nu semănau cu personajele filmelor româneşti, invariabil tânărul repartizat la ţară, medicul veterinar, inginerul agronom, profesoara de română sau doctoriţa, activistul de partid idiot şi cel luminat. Nu e de mirare că pe toţi aceştia nici un copil din generaţia mea nu-i lua ca model, nu-i ştia după nume, îi excludea automat din cercul lui de vise. În schimb, şi noi, asemenea eroilor siberieni ai lui Makine, spectatori ai filmelor cu Belmondo, ştiam pe dinafară, de la generic până la The End, seriale occidentale de duzină, din categoria de care, într-o lume normală, te saturi după al treilea episod.

Un astfel de serial mitic a fost Răzbunătorii, The Avengers. John Steed (Patrick Macnee), cu melonul lui, cu bastonul lui, cu ţinuta lui impecabilă chiar după o dură confruntare corp la corp, cu zâmbetul lui de învingător modest, dar perpetuu, alături de Tara King, apoi Emma Peel, cu agilitatea ei de pisică şi inteligenţa ei frumoasă, relaxată, erau cuplul care îţi dădea sentimentul reconfortant că există dreptate în lume şi că binele învinge întotdeauna. Principala lor caracteristică: neînfricarea. Nimic nu-i clintea, pe ea din calmul ei englezesc, pe el din umorul lui british, nimic nu-i scotea din fire şi nu-i intimida. Într-o lume a fricii ca a noastră, într-o lume a culpei fără de vină, curajul lor avea efect de drog, dădea dependenţă. Tocmai de aceea, din toate episoadele văzute, mi-a rămas în minte până azi unul singur: acela în care şi lor le-a fost totuşi frică, o frică adevărată, care îţi face milă.

Cum s-a putut ajunge la aşa ceva? Pe căi necurate, desigur. Cei doi invincibili fuseseră prinşi, apoi conectaţi la un computer ultrasofisticat şi obligaţi să-şi dezvăluie călcâiul vulerabil: lucrul de care le e cel mai frică. Fireşte că ticăloşii au profitat imediat de ceea ce aflaseră: Emma a fost închisă într-o cameră colcăind de scorpioni, iar John a fost dus pe un fel de şantier, într-o groapă, şi o maşinărie a turnat pământ peste el ca să-l îngroape de viu. Eroilor mei li s-a schimonosit chipul de spaimă. Cum-necum, şi-au învins frica şi i-au doborât încă o dată pe răi. Dar pentru mine, copil, care prinsesem mecanismul serialului, în care celor buni nu li se putea întâmpla nimic, a fost o defecţiune de funcţionare, care mă punea faţă în faţă cu vulnerabilitatea omului. O puteam percepe, tocmai pentru că apăruse la nişte supereroi şi îmi dădeam seama intuitiv că oamenii din jurul meu nu erau nici pe departe aşa ceva şi că nu eram nici eu. M-am întrebat imediat, alarmată, de ce îmi este mie cel mai frică. Cum aveam tocmai atâta minte cât trebuia să aibă spectatorul unui serial cu "răzbunători", răspunsul meu sincer - fără ajutorul unui computer detector de minciuni - a fost foarte aproape de cel al Emmei Peel: cel mai frică îmi era de gângăniile pământului, de la râme la gândaci, urechelniţe şi scorpioni (în caz că aş fi avut neşansa să-i întâlnesc în oraşul copilăriei mele). Cu timpul, întrebarea a rămas, dar răspunsul a început să evolueze, trecând de la fizic la metafizic.



a fiecare călătorie, la fiecare trăire "comunitară", remarc din nou că omul e un ghem de slăbiciuni, idiosincrazii, temeri incontrolabile, prinse sub o pojghiţă de curaj şi decenţă. Încerci, de la tinereţe pân' la bătrâneţe să fii "ca toată lumea", să-ţi treci sub tăcere inadaptabilitatea. Un cunoscut, vegetarian şi ecologist, se plângea, la un hotel bun, că n-a putut lipi geană de geană: perna fusese mult prea mare, iar plapuma prea grea. Într-adevăr, sunt oameni care dorm numai cu perne mici, după cum alţii doar cu perne enorme, unii care nu suportă pernele deloc, alţii care le ţin toată noaptea în braţe sau pe cap. Sunt şi inşi în toată firea care nu pleacă în călătorie fără puiul de pernă personal, ca să nu petreacă noaptea cu ochii în tavan, unii care nu adorm fără muzică, alţii care se leagănă înainte de a intra în somn. Una dintre cele mai celebre curtezane franceze din secolul al XVII-lea, Ninon de Lanclos, a fost surprinsă, prima dată în viaţa ei, când a reuşit să doarmă toată noaptea în braţele unui bărbat, cu plăcere, lucru de care nu se credea în stare. Sunt cei care nu pot mânca, la micul dejun decât dulce, cei care nu pot mânca decât sărat şi cei care nu pot mânca deloc, sunt cei care mănâncă condimentat, cei care ţin regimuri fără sare şi cei ce tuşesc la un fir de piper. Bărbaţii sunt în genere mai călduroşi, iar femeile mai friguroase, vesticii trăiesc cu plăcere la temperaturi care esticilor li se par hibernale. Nu există călătorie de vară cu trenul la care să nu se işte discuţii cu privire la temperatura din compartiment. Pentru zonele şi zilele toride s-a inventat aerul condiţionat: unii îl adoră, alţii nu-l suportă, sunt persecutaţi de bâzâitul lui sau se îmbolnăvesc mai rău ca iarna. Şi lista ar putea continua pentru fiecare minut al zilei sau al vieţii. Nu suntem obligaţi să înfruntăm frecvent o armată de scorpioni sau să fim îngropaţi de vii, dar micile inconveniente ale vieţii ne arată cât suntem de precari.

La asta se adaugă complexele, sensibilităţile fiecăruia, prezente deopotrivă în viaţa reală şi în cărţi: când e arestat, pe Dimitri Karamazov îl necăjeşte mai mult decât orice că trebuie să se descalţe de faţă cu oamenii legii, or lui i-a fost întotdeauna ruşine de felul în care îi arată degetele de la picioare. Cioran nu doarme toată noaptea când ştie că are a doua zi o problemă administrativă, iar lui Tonio Kröger, alter ego-ul lui Thomas Mann, nu-i place să aibă de-a face cu oficialităţi, şi nu poartă acte la el. Când, confundat cu un escroc internaţional, e cercetat de poliţişti şi se "legitimează" cu ciorna unei scrieri, pentru Tonio e mai important să vadă că umorul din text are efect asupra poliţistului, decât să se ştie scăpat de suspiciune. Scriitorul Detlev Spinell din nuvela Tristan e un ins care nu mai poate crea şi, chiar când compune o scrisoare, lasă impresia că un scriitor e un ins care scrie mai greu decât ceilalţi oameni. (Dincolo de ironie, definiţia este foarte bună).

De la forma degetelor de la picioare şi până la călcâiul vulnerabil, omul e o construcţie defectuoasă. Fiecare se luptă cu problemele de fabricaţie proprii şi cu ale celor din jur. După cum am înţeles încă din copilărie, le au până şi supereroii, darămite noi, "noi, epigonii" ?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara