Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Bijuterii discrete de Ioana Pârvulescu

Aflîndu-ne la un moment dat într-una din acele strîmtori financiare care nu ocolesc, presupun, pe nimeni, ne-am gîndit să folosim ajutorul strămoşilor şi să vindem, la o casă de licitaţie bucureşteană, deschisă după 1990, un mic ceas de aur, pe care mama mea îl moştenise de la mama ei, care îl moştenise şi ea de la mama ei. Cu aspectul ceasurilor de buzunar, de care se deosebea totuşi prin dimensiune, cu un căpăcel subţire, pe care erau gravate două litere, R. Z., cu nişte delicate incrustaţii florale albastre, cu un al doilea căpăcel sub care se ascundea lanţul zimţat şi sclipitor de roţi şi rotiţe fragile, ceasul străbunicii fusese gîndit şi purtat ca medalion. Se odihnea acum de mult, la fel ca prima lui stăpînă, încremenit la ora douăsprezece şi cinci, dar faptul că rotiţele lui aurii se învîrtiseră harnic în secolul al XIX-lea, că el fusese contemporan cu, să spunem, Titu Maiorescu şi că îi măsurase mamei mamei mamei timpul, că ea, pe care n-am cunoscut-o, l-a deschis de nenumărate ori cu bucurie sau nelinişte, ca să ajungă la un bal sau la o întîlnire stabilită, desigur, în scris, mă făcea să regret nespus că mă despart de el.

În sala de aşteptare era destulă lume, oameni supăraţi sau melancolici sau de un optimism forţat, care şedeau, ca la doctor, să le vină rîndul la "analize". Aveau diferite sacoşe, din unele se auzea zăngănit de tacîmuri, altele păreau că ascund sfeşnice sau statuete, unii duceau tablouri învelite cu grijă, iar alţii ţineau cu putere mînerul unor genţi tari, de film cu gangsteri. Toţi arătau puţin nervoşi. Înăuntru, doi experţi - primul dotat cu o lupă de bijutier şi cu diverse substanţe chimice de testare, al doilea care căuta în cataloage - făceau evaluarea obiectelor, dînd un preţ zis "de pornire", îndeobşte fără şanse să mai crească. Cei care ieşeau aveau, în genere, un aer bosumflat. Din frînturile de discuţii pe care le prindeam se înţelegea de ce: valoarea afectivă a obiectelor nu era acoperită de preţul oferit pe ele, iar asta li se spusese cu brutalitate. Numai criticii literari mai au un asemenea rol ingrat faţă de cei care le pun în faţă volumele de poezie pentru ei, pentru autori, unice în lume. Mulţi dintre cei prezenţi îşi vindeau cele mai scumpe obiecte din casă şi luaseră hotărîri eroice ca să renunţe la ele. Le păstraseră cu greu, le salvaseră în momente de criză şi îşi puneau acum toate speranţele în durerosul schimb. Experţii, rutinaţi, îi lămureau că au zeci de oferte asemănătoare, ba chiar în stare mult mai bună. Cu obişnuita cruzime a specialistului, dădeau verdicte financiare mult sub aşteptări. A intrat la expert şi doamna de lîngă noi, care venise însoţită de o prietenă, luptîndu-se să ducă un tablou mare, camuflat sub o pătură legată cu sfoară. A ieşit foarte repede, cu gura strînsă pînă la dimensiunile unui nasture. Cu bărbia uşor ridicată, fără să privească pe nimeni, cu mers băţos, avea un aer atît de jignit şi de războinic încît mi-a venit să rîd. Pufnea, gata să se sufoce. Ajutată de prietenă, a început cu gesturi bruşte să reîmpacheteze tabloul, o marină discretă destul de frumoasă după ochiul meu de amator şi, nemaiputîndu-se stăpîni, a spus înţepat, parcă pentru urechile celor dinăuntru: "Hai, dragă, să-l ducem înapoi, că nu e bun. Nu e bun, n-are mişcare, n-are culoare... N-are vapoare!". A înnodat bine sforile şi ne-a întors tuturor spatele, ieşind cu demnitate pe uşa de sticlă.

Nici ceasul străbunicii nu a fost îndeajuns de apreciat, nici el n-avea mişcare, n-avea vapoare, şi am putut să plecăm cu el înapoi acasă, destul de curînd după doamnele cu tabloul marin. Pentru mine era o mare victorie.

Mi-a fost întotdeauna greu să mă despart de lucrurile care au o poveste. Nu sînt colecţionară, nu cumpăr obiecte vechi, dar abia cînd le am în preajmă şi cînd ştiu cui au aparţinut mă simt acasă. Iar valoarea lor creşte pentru mine o dată cu povestea. Ceasul-medalion făcea parte din leacurile cu care mă vindeca a doua lui posesoare, în copilărie, cînd aveam febră, astfel încît abia aşteptam să fiu bolnavă şi să-mi petrec ziua în patul ei tare, cu margini înalte, de lemn lustruit. Atunci ea scotea din dulapul asortat la pat "bijuteriile de familie", cîte mai rămăseseră, multe din ele fleacuri, dar de care mă minunam ca de comoara din Lacul de Argint. Era evident că vin din altă lume. Prima stăpînă a ceasului avusese patru băieţi şi două fete, care toţi aveau istorii cu multe personaje şi lăsaseră urme adînci în "memoria de familie". Aflam aventura fiecărui inel, a fiecărui ac de cravată, a nasturilor de la un costum de prefect al unui străbunic care semănau cu broşele, a unei catarame cu fundă înlănţuită, a brăţărilor şi a medalioanelor, iar din sclipirile lor se închega, din aproape în aproape, o lume plină de străunchi şi strămătuşi ale căror nume nu-mi spuneau nimic, dar care trăiseră vieţi incredibile. Spre deosebire de bijuteriile indiscrete ale lui Diderot, bijuteriile care mi se arătau atunci, aveau poveşti pe care şi urechile unui copil le puteau auzi, deşi totul era plin de mari neînţelesuri. Erau acolo oameni îmbrăcaţi ca în cărţi, care dansau în săli împodobite ca în cărţi, unde cîntau orchestre minunate, aveau case, trăsuri sau magazine ca în cărţi, cîntau la pian şi la vioară, trăiau poveşti de dragoste ca în cărţi. Unul se însurase cu o baroneasă (din păcate murise tînără) despre care dădea seama un lanţ împletit în şase, care se închidea cu un sistem aproape secret, altul cu, vai, o tînără de moravuri dubioase, căreia îi dăruise totuşi acest frumos inel - "toţi fraţii mei au avut, într-un fel sau altul, ghinion cu nevestele", spunea povestitoarea - unul fusese campion la şah, iar altul, care nu era campion, îi lua orice partidă, iar poveştile împletite şi ele se închideau, ca lanţul, se închideau la rîndul lor cu un sistem aproape secret şi erau marcate cu cîte un simbol pe care nu eram în stare să-l înţeleg.

Ce înţelegeam instinctiv era că nimic nu semăna deloc cu lumea de afară, cea din care evadam atunci cînd aflam "poveştile de familie": cravata roşie cu tricolor prinsă cu inel de plastic şi insigna de pionier cu stemă de pe basca albă, centura de pionier, din vinilin, cu o închizătoare de tinichea cu aceeaşi stemă, cîntecele patriotice, "mulţumim din inimă partidului", sărbătorile adjectivale sau cu rimă şchioapă, "unu mai muncitoresc", "douăzeci şi trei august / libertate ne-a adus", poeziile, "partidul e-n toate", casele cenuşii, troleibuzele pline ochi, mirosul de transpiraţie, încruntarea, ţipetele. În cutare loc, în care acum se afla un aprozar murdar cu marfă puţină şi pe jumătate putredă şi cu un vînzător necioplit, unul din fraţii povestitoarei din tainicele dimineţi în care nu mă duceam la şcoală avusese o mică şi paradisiacă papetărie, care mirosea frumos, a hîrtie proaspătă, cu o perfectă maşină de ascuţit creioane Hardmuth, cu stilouri elegante cu peniţă de aur şi gume bune, moi, care nu lasă urme negre, cu pixuri şi "liniare" de lemn şi caiete şi agende şi alte atracţii pe care nici nu mi le puteam imagina. Cutare stradă acum cufundată în beznă era pe atunci luminată de becuri şi reclame luminoase. În cutare casă cu ornamente baroce aproape distruse, unde acum se afla o sală de şedinţe impersonală, locuise prietenul cel mai bun al...şi se dăduse o minunată petrecere, cu doamne în rochii lungi şi domni politicoşi care dansaseră pînă dimineaţa.

În timp ce ascultam, leacul îşi făcea efectul: îmi scădea febra. Luam, una cîte una, podoabele şi mi le aranjam cum puteam mai bine. Toate acele rămăşiţe cu luciri discrete ale celeilalte lumi, cea în care se născuse povestitoarea, intrau într-un contrast grăitor cu pijamaua chinezească din lumea în care mă născusem eu. Iar această lume în care mă născusem îmi furase mie, şi mai ales ei, povestitoarei, trecutul. Înţelegeam vag atunci că bijuteriile de familie erau nepreţuite: pentru că ocroteau încă părţi mari de trecut şi vorbeau cu voci care nu mai puteau fi auzite altfel.

Ceasul-medalion, victorios în eşecul lui financiar, l-am pus în funcţiune. Merge. Ca toate lucrurile făcute în secolul progresului, o ia puţin înainte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara