Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Bilanţul amintirilor de Sorin Lavric

Cînd un om simte că nu mai ştie cine este cu adevărat, cînd conturul ameninţă să i se şteargă şi identitatea dă semne de risipire biografică, reacţia firească este să-şi adune fiinţa în jurul amintirilor. Substratul acesta profund al conştiinţei de sine joacă rolul unui resort care se declanşează numai în clipele cînd se simte periclitat. Are mai puţină însemnătate dacă amintirile îi sunt plăcute sau nu, şi dacă, perindîn­du-i-se pe dinainte, îi produc frisoane de oroare sau, dimpotrivă, fiori de bucurie; important e să le aibă şi să le poată trezi la viaţă, căci în cîmpul lor afectiv va regăsi acea formă intactă a imaginii proprii pe care ochiul semenilor n-o poate altera prin deformare: în chenarul ei îşi va afla reperele biografice, dar şi certificatul lăuntric al calităţii proprii.

Iată de ce, sub unghiul respectului de sine, zestrea memoriei e ca o bancă de date care poate oricînd depune mărturie despre ceea ce suntem; e botezul interior menit a ne atesta identitatea; e buletinul pe care îl purtăm la noi tot timpul, dar pe care nu-l scoatem la iveală decît atunci cînd ne simţim descumpăniţi. Din acest motiv, trebuie să fim recunoscători clipelor de melancolie, de dezorientare sau de primejdie, căci ele ne iscă tot atîtea tresăriri ale instinctului vital. La urma urmelor, în fiecare din noi există atîta putere de rezistenţă cîte amintiri profunde ni s-au sedimentat. Depinde numai de noi dacă ştim sau nu să le readucem în planul conştiinţei. Şi cum scoaterea lor din latenţă cîntăreşte cît o reînviere, viaţa propriu-zisă nu e cea pe care o trăim spontan, ci cea pe care o retrăim în planul amintirii. Ceea ce înseamnă că experienţele de care avem parte prima dată nu sînt şi cele pe care le trăim pentru întîia oară, căci trăirea e mereu reflexivă şi ulterioară, ea cerînd o revenire asupra unor amănunte care, în lipsa întoarcerii asupra lor, ar dispărea ca şi cum n-ar fi fost. Nimeni nu-şi trăieşte viaţa concomitent cu desfăşurarea ei.

Oamenii care sînt absorbiţi de prezent pînă la pierderea deprinderii de a-şi rumina amintirile suferă de un handicap de evocare identitară: neavând puterea de a-şi reconstitui fiinţa, faptele lor nu lasă dîre interioare. Şi astfel, văduviţi de putinţa reverberaţiei sufleteşti, biografia lor aduce cu pripa ahtiată a unor umbre cărora le lipseşte cutia de rezonanţă psihică: nu au organul evocării. A trăi o experienţă înseamnă a o degusta în planul memoriei, indiferent dacă degustarea are asprimea coşmarului nocturn sau voluptatea blîndă a reveriei vesperale. Iar simptomul clasic după care poţi recunoaşte un om căruia i s-a atrofiat simţul evocării este că se plînge mereu că timpul a luat-o la goană, într-o cursă tot mai accelerată şi mai absurdă, cu al cărei ritm nu mai poate ţine pasul. Timpul nu zboară decît pentru cei a căror memorie a obosit.

Reminiscenţele, obsesiile şi surprizele impregnate în noi de-a lungul timpului ne sunt puncte de cristalizare a personalităţii. În fiecare zi suntem ceea ce ne amintim despre noi că suntem, de unde reiese că a trăi din amintiri nu e semn de degradare senescentă, ci principiul vital de conservare psihică. În fond, cultura sufletului nu înseamnă decît putinţa de a filtra în chip rafinat răbufnirile involuntare ale memoriei. Adevăratele emoţii le savurăm retrezindu-le, caz în care ceea ce contează îndeosebi nu e că suntem asaltaţi de amintiri, ci că ştim să profităm de pe urma lor.

Scriindu-şi volumul memorialistic Cînd moare o epocă, Dan Ciachir dovedeşte două lucruri: că are cultura sufletului, dovadă că ştie să deguste cu fineţe nuanţele trecutului şi, în al doilea rînd, că are destule amintiri profunde pentru ca lumea lor să-l articuleze armonios, după un tipar identitar cu rol structurant. Paradoxul lui Dan Ciachir stă în aceea că, deşi n-are aplecare spre descrierea psihologică, este în mod sigur un scriitor de atmosferă. Cauza stă în predilecţia vădită pentru detalii peisagistice, arhitecturale sau domestice. Dacă ar fi pus să aleagă între descrierea unui peisaj şi creionarea unui portret omenesc, autorul va prefera fără ezitări cea dintîi variantă. Cu alte cuvinte, scriitorul îndrăgeşte mai mult locurile decît oamenii şi tocmai de aceea paginile cele mai reuşite îi sunt inspirate de incinta unei mînăstiri, de panorama unei faleze sau de o biserică fără turle, iar nu de întîlnirea cu oameni. Neîndoielnic, paragrafele despre Petrache Lupu, Iosif Sava, Petre }uţea, Eugen Barbu sau Taşcu Gheorghiu sunt suficient de pregnante ca să ţi se întipărească în minte (de pildă, scena de la Maglavit în care Dan Ciachir, copil de şapte ani, este trimis de mătuşă în uliţă ca să roage un trecător să-i taie găina pe care o ţinea în mînă: trecătorul care s-a nimerit să treacă pe acolo era chiar Petrache Lupu. Toate femeile din uliţă s-au repezit la băiat: "E Sfîntul! E Sfîntul! Cum să taie Sfîntul păsări, măi copile?"), şi totuşi un colţ de natură, ambianţa unui arhondaric sau vremea de afară îi sunt autorului mai la îndemînă: fire uşor mizantropică, aşa cum sunt în genere naturile contemplative, Dan Ciachir zugră­veşte o atmosferă verosimilă şi pe alocuri molipsitoare.

În plus, autorul e un liric a cărui fibră contempla­tivă s-a pătruns de sensibilitate religioasă. De aceea, ceea ce surprinde la el nu e acuitatea pupilei artistice, ci licărul mistic al privirii credincioase. De aceea, acolo unde altul ar fi văzut un pretext de descriere calofilă, el vede ecoul discret al lumii de dincolo. Iată de ce Dan Ciachir nu e plăsmuitor de frumuseţi le­xicale, ci căutător de taine venite din altă parte. Limba este pentru el o unealtă de sugerare, nu un lăcaş al frumosului. Deşi economicos în des­crieri, scrisul lui este expresiv, căci te face să vezi cu ochiul minţii nuanţe pe care nu le exprimă direct. Nu e un estet dornic să aibă un stil propriu, ci un mirean adulmecînd mirosul nevăzutelor. Poate de aici şi tonul calm, tihnit, nepatetic al scrisului său. Dan Ciachir evocă trecutul fără să-l dramatizeze, şi nu depăşeşte pragul emoţiei narative nici măcar în acele episoade în care bănuieşti că intensitatea desfăşurării lor a fost cu mult mai mare decît cea înfăţişată. (De pildă, secvenţa emisiunii cu Iosif Sava). E detaşat, sceptic şi neimplicat, de unde şi lipsa unui ton militant, vindicativ sau ditirambic. Moderaţia cu care descrie locuri şi oameni ţine de un tempera­ment melancolic arzînd la flacără mică: o tristeţe iremedia­bilă acoperă totul, împrumutînd acea tentă a resem­nării pe care o încerci de obicei în faţa unei lumi despre care ştii că este irepetabilă: o lume fermecătoare şi bizară, în ciuda etuvei ideologice în care era prinsă. Atras de meleaguri orientale, îndră­gostit de pitorescul venetic al oraşelor din Dobrogea (Tulcea şi Constanţa) şi de tihna satelor de cîmpie, împărţin­du-se fără efort între lumea clerului şi cea laică a intelectualităţii bucureştene, autorul suferă de o nostalgie contagioasă: cartea îţi lasă un gust de amărăciune fină, ca cea încercată la vizitarea unui loc în privinţa căruia presimţi că nu vei mai avea prilejul să-l mai calci vreodată.

Lui Dan Ciachir îi prieşte apropierea mării sau viaţa în chilia unei mînăstiri. E uimitor să vezi cum un om a cărei înclinaţie duhovnicească ar fi trebuit să-l împingă în afara viesparului citadin a putut totuşi să trăiască o viaţă întreagă într-o urbe atît de răsco­lită precum Bucureştiul. Nu întîmplător singurele clipe de fericire (patru la număr) le-a gustat în preaj­ma naturii sau în naosul unei biserici, aşa cum de altfel el însuşi mărturiseşte în cursul unui interviu, atunci cînd, pus în faţa întrebării dezarmante "De cîte ori în viaţă aţi fost fericit", răspunde: "Am spus cu toată sinceritatea: în vara anului 1975, cînd am urcat pentru prima oară pe creasta Pietrei Craiului. (Fusese o experienţă colosală, mai ales pentru un om ca mine, sceptic în raport cu toate sporturile şi cu mişcare fizică.) După cîteva secunde de gîndire am mai adăugat la registrul Ťfericiriiť minutele în care, la Dingli, în Malta, în aprilie 1990, am putut privi Mediterana de la o înălţime de patru sute de metri: moment în care mi-am amintit, de altfel, de Piatra Craiului... Apoi în octombrie 1991, cînd am intrat prima dată în Sfînta Sofia din Constantinopol ş...ţ pentru că nu mă dădeam dus de sub cupola ei. Am trăit atunci o secvenţă de pace şi bucurie indescriptibile şi cred că prin aceeaşi stare trecea o tînără americancă, sau englezoaică, aşezată pe un fragment de coloană la doi-trei metri în apropiere de mine ş...ţ Şi totuşi, cred că am mai adulmecat fericirea a patra oară: în toamna care a premers răsturnările ireversibile din decembrie 1989, în decurs de cîteva zile petrecute la Căldăruşani. După vreo doi ani, cînd, între pri­mele cărţi tipărite la Humanitas, a apărut Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica, am găsit acolo expresia Ťtimpul îmi aparţineať. Asta trăisem şi eu, însă nu într-o puşcărie, cum i se întîmplase lui Noica, ci la o mînăstire." (pp. 71-72) Aceeaşi impresie revine peste cîteva pagini: "Şederea la o mînăstire nu era pentru mine o noutate; stătusem şi în alte rînduri la Căldăruşani şi locuisem în aceeaşi odaie, în toate anotimpurile. Însă abia acum trăiam senzaţia definită abia ulterior, după ce am găsit expresia lui Noica: sentimentul că timpul îmi aparţinea. Mai ales după ce renunţasem la radio şi televizor. ş...ţ Apoi, ani în şir ani, mi s-a părut că trăiesc într-un prezent continuu în care nu se încheagă nici o amintire." (p. 76)

Să sperăm că senzaţia unui prezent continuu în care nimic nu se încheagă nu e chiar simptomul pier­derii puterii de evocare a autorului. Căci, în compa­raţie cu vîrtejul lumii postdecembriste, atmosfera cărţii lui Dan Ciachir aduce cu plimbarea lină pe culoarele unui muzeu cu planşe cînd exotice, cînd apăsătoare, în chenarul cărora cititorul se regăseşte într-o măsură mai mare sau mai mică. Oricum, o lume irepetabilă a cărei trăsătură mirabilă era că, deşi ne simţeam periclitaţi, timpul chiar ne aparţinea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara