Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Biografii fracturate de Gabriel Dimisianu

Un titlu care nu se poate să nu intrige, acela pe care l-a dat Cornel Ungureanu noii sale cărți: Arta paricidului la români. Stârnește de îndată întrebări. Arta uciderii părinților? Cum și de ce? În ce accepție?
Trecând de titlul provocant al eseului cititorul află, oarecum liniștindu- se, că despre părinți literari este vorba, și nu despre cei reali, fizici, astfel zicând, ai unui scriitor sau ai altuia dintre cei aduși în discuție.
Dincolo de ceea ce-i deosebește în ordine artistică, scriitorii comentați în cartea despre paricid a lui Cornel Ungureanu se întâlnesc în zona existențialului. Și Arghezi, și Sadoveanu, și Panait Istrati, și Camil Petrescu, și toți ceilalți au avut parte de „biografii fracturate”, de „rupturi” existențiale, de „anormalități” producătoare de drame. Biografii marcate de nebulozitate, în special, desigur, pentru anii de început, de aspecte obscure, fie privitoare la familie, la părinții fizici sau la cei adoptivi, când a fost cazul, fie la ambianța mai larg socială în care acești scriitori s-au manifestat, într-o epocă sau în alta. Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, G. Călinescu, Panait Istrati sunt astfel de personaje a căror existență s-a desfășurat, în anii formării sau mai târziu, sub semnul descumpănirilor de tot felul, al contrarierilor, al discrepanț elor producătoare de drame și de conflicte cu lumea din jur. Mateiu Caragiale în veșnicul dezacord cu tatăl, Camil Petrescu, „purtătorul unor experiențe teribile” ca „fiu natural”, Arghezi cu incertitudinile privitoare la părinți, la bunici, Sadoveanu care abia la 11 ani își căpătase numele care l-a consacrat, apoi G. Călinescu, „profesorul pentru toate anotimpurile”, străbătând „epoca nouă” cu adaptări nescontate de la unul ca el, dar și Hortensia Papadat-Bengescu, cu „maladiile vizibile și invizibile”, acestea sunt personaje care trăiesc convingător în proiectările lui Cornel Ungureanu, un act istorico-literar cu atât mai dificil cu cât fusese, în critica românească, obiectul nenumăratelor acțiuni de cercetare și aducere la lumină.
Avem schițată în cartea lui Cornel Ungureanu o imagine concludentă a desfășurărilor literare românești din epoca de după Primul Război Mondial, susținută, această imagine, de cercetările consacrate scriitorilor importanți amintiți. Mai este vorba în cartea lui Cornel Ungureanu de Eugen Ionescu, de Mircea Streinul și, de ce nu?, de Eugen Barbu, scriitorul nostru „cu adevărat balcanic”. Atât că, aducându- l pe Eugen Barbu în discuție Ungureanu îl uită pe Marin Preda dezechilibrând păgubitor reprezentarea despre valorile contemporane.
Studiul care m-a interesat cel mai mult este acela consacrat lui G. Călinescu, prezenței sale în epoca literară postbelică, dominată spiritual de marele scriitor și critic, cu toate restricțiile ideologice de care nu a fost scutit. Dialogase cu Gheorghiu- Dej, cititor în manuscris al unor capitole din Bietul Ioanide, scrisese pamflete la comandă împotriva vechilor oameni politici pe care tot el, cândva, îi elogiase (Iuliu Maniu), făcuse jocul noii puteri până la punctul în care romanele sale aduceau o imagine despre o lume din care comuniștii lipsesc, ceea ce trezește nemulțumirile oficialităților. Romanele îi sunt retrase din librării și discutarea lor este pentru o vreme interzisă.
Readucerea în discuție a romanelor lui G. Călinescu, a Bietului Ioanide și a Scrinului negru, îmi pare a fi un act binevenit întreprins de Cornel Ungureanu în cartea sa. Iar punerea lor, de astă dată, în relație cu romanele lui Marin Preda, apărute cam în aceeași perioadă, reprezintă un act de valorificare literară interesat de cuprinderea în ansamblu a edificiului literar românesc. Scrierile alcătuitoare ale acestuia comunică, își răspund unele altora prin transmitere de sensuri. Scrie Cornel Ungureanu: „Dacă influența lui Marin Preda este importantă mai ales în proza generației ’60, influența călinesciană va deveni preponderentă în literatura autoreferențială (și nu numai) ieșită în prim-plan după 1965. Proză cu vocația libertății de nimic stânjenite, a deformărilor expresive, a grotescului și a ludicului, romanul călinescian este satyricon”.
Dar să ajung a spune ceva, în încheierea însemnărilor mele, despre titlul totuși șocant al cărții lui Cornel Ungureanu: Arta paricidului la români. Am văzut raportările la Camil Petrescu, la Sadoveanu, la Arghezi, la Panait Istrati și la ceilalți scriitori ai noștri importanți în ale căror opere, într-o formă sau alta, tema paricidului poate fi detectată. Ce nu am reușit să-mi reprezint este românitatea acestei capitale experiențe, anunțată în titlu. Dar voi mai reflecta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara