Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Birocratizarea suspiciunii de Ion Simuţ

După 1989, s-a manifestat un interes din ce în ce mai mare faţă de ceea ce a fost Securitatea în România, ca poliţie politică. Nu m-am înscris în această categorie, a obsedaţilor de Securitate, nici înainte de 1989, nici după, poate spre ruşinea mea. Dar, nu ştiu de ce, nu mi-aş recunoaşte această inaptitudine. Poate că nu e tocmai decent să-i numesc "obsedaţi de Securitate" pe cei care au fost sau sunt preocupaţi de rolul politic al unei instituţii nefaste. Fără ea nu este de imaginat comunismul românesc şi nici o altă formă de comunism. Orice dictatură are nevoie de o asemenea instituţie de supraveghere, control şi represiune - ceea ce nu înseamnă că ea trebuie privită cu o acceptare resemnată, ca pe o fatalitate. Ea intră în mecanismul specific al exercitării puterii - şi tocmai din acest motiv interesează, în primul rând pe istorici şi pe politologi, dar şi pe oricare om care vrea să înţeleagă cum a fost posibil să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. Orice regim politic - şi democraţiile, şi dictaturile - se apără de duşmanii dinlăuntru şi de duşmanii dinafară. Depinde cum o face, cum îşi legiferează autoconservarea şi acţiunile de autoapărare. Securitatea a afectat însă profund libertăţile cetăţeneşti, a constituit un regim de teroare, a indus frica şi a instaurat suspiciunea generalizată.
Un grup de cercetători de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (vestitul CNSAS, mai cunoscut probabil în versiunea prescurtată) a avut iniţiativa inspirată de a aduna într-un volum cele mai importante directive, ordine şi intrucţiuni ale fostei Securităţi, aşezate cronologic din 1947 până în 1987. E o cale de a demonstra prin documente (ordine, decrete, hotărâri, instrucţiuni, gestionarea arhivelor etc.) modul în care a funcţionat Securitatea în regimul comunist. Cele cinci sute de pagini de documente editate de Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan şi Mirela Matiu sunt însoţite de o sută cincizeci de pagini de studii lămuritoare, aparţinând primilor doi cercetători, într-un volum încheiat cu un glosar de termeni utilizaţi de Securitate, alcătuit de Cristina Anisescu. Volumul "Partiturile" Securităţii. Directive, ordine, instrucţiuni (1947-1987) e un fel de introducere în securistologie, o disciplină care, deşi nu a fost până acum numită astfel, îşi are specialiştii săi respectabili, situaţi în domeniul mai larg al serviciilor secrete. Regret că nu cunosc cartea lui Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, de la Cuza la Ceauşescu, apărută în 1999 la Editura "Ion Cristoiu". Acelaşi autor a publicat în 2003, la Editura Elion, un alt volum pe aceeaşi temă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România. Am pe masă cartea lui Marius Oprea Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, apărută în 2002 la Editura Polirom, cu un studiu introductiv de Dennis Deletant. Invoc şi citez la cursul meu de literatură română contemporană Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, de unde iau mostre de note informative, note de filaj, note-raport despre Marin Preda, Adrian Păunescu sau despre Conferinţa Naţională a Scriitorilor din 22-24 mai 1972 etc. Nu sunt specialist în domeniul serviciilor secrete şi, dacă nu greşesc, pentru un critic şi istoric literar nici nu e nevoie de mai multe referinţe pentru a-ţi da seama şi pentru a convinge şi pe alţii (studenţii din audienţă) de rolul considerabil al Securităţii în influenţarea vieţii literare. Volumul "Partiturile" Securităţii aduce pe masă documentele de fond ale instituţiei, în funcţie de care poate fi judecată întreaga situaţie politică şi profesională a Securităţii. E vorba, mai întâi, de o istorie internă (povestită pe scurt la p.16-17), de la Direcţia Generală a Securităţii Poporului, înfiinţată în 1947, transformată în 1951 în Direcţia Generală a Securităţii Statului, reorganizată în 1952 în Ministerul Securităţii Statului, care fuzionează în 1953 cu Ministerul Afacerilor Interne, restructurat în 1956 în Departamentul Internelor şi Departamentul Securităţii, pentru ca, în 1967, acesta din urmă să primească denumirea de Consiliul Securităţii Statului, în cadrul M.A.I. În 1972, Consiliul Securităţii Statului fuzionează cu M.A.I. în nou înfiinţatul Minister de Interne. Altă restructurare are loc în 1973. Din martie 1978, Departamentul Securităţii Statului funcţionează în cadrul Ministerului de Interne. Toate aceste metamorfoze sunt mărturia unor frământări ale puterii politice, relevabile în separări şi reunificări sensibile.
O altă categorie de documente relevă destul de vag competiţia de putere între Partidul unic (Muncitoresc sau Comunist) şi formele schimbătoare ale Securităţii. Lupta aceasta pentru putere era una ascunsă, surdă, stupefiantă uneori, din moment ce, în 1973, Ceauşescu însuşi decoperă, cu totală surprindere, că i se face dosar personal de către Securitate (p. 126). "Ulterior, se pare chiar că în biroul de lucru al lui Nicolae Ceauşescu a fost introdusă tehnica de ascultare la iniţiativa Elenei Ceauşescu, fapt care situa deja, extrem de grav, condiţia politică a soţiei secretarului general cu mult peste limitele ei normale; şi mai ciudat este că nici un reprezentant al Securităţii nu l-a informat pe liderul regimului despre acest aspect" (p. 126-127) - notează Silviu B. Moldovan, bazându-se pe alte surse şi speculaţii. Nu-i tocmai aberant să susţinem că exista riscul să intre în conflict sau într-un fel de competiţie internă două orientări ale Securităţii: una controlată de Nicolae Ceauşescu, alta de Elena Ceauşescu. Realitatea întrece imaginaţia. Dacă am fi găsit această realitate într-un roman sud-american despre dictaturile locale, am fi considerat că este o invenţie a scriitorului, dincolo de limita verosimilului. Dar "poveştile" reale despre conflictele din interiorul Securităţii sau dintre Securitate şi Partidul Comunist bat orice film sau orice ficţiune.
Partea cea mai întinsă a volumului de documente, uneori ternă, alteori extem de interesantă, se referă la organizarea internă a muncii de informare. Chiar primul document, din 1947, dă instrucţiuni despre organizarea birourilor de Siguranţă, despre recrutarea şi modul cum se lucrează cu informatorii, despre cum se face filajul (p. 165-180). Alt ordin, din decembrie 1948, cuprinde "instrucţiuni cu privire la munca de sabotaj" (p. 181-192), reluate cu modificări în februarie 1951 (p. 195-203). În iunie 1950, se lucrează la "preîntâmpinarea actelor de diversiune, agitaţie şi sabotaj la înfiinţarea gospodăriilor colective" (p. 193-194). Multe pagini şi multe detalii sunt rezervate, în 1951, aşa-numitei "munci cu agentura": reţeaua de informatori, pregătirea în vederea recrutării şi recrutarea informatorilor, educarea şi munca cu informatorii, casele de întâlniri şi conspirative ale organelor Securităţii Statului, verificarea muncii informatorilor, retribuirea informatorilor (p. 204-216), aducând precizări savuroase despre "organizarea şi conducerea muncii informative la sate" (p. 217-230): lucrătorul operativ "leagă prietenie cu ţăranul muncitor la care doarme şi căruia întotdeauna îi plăteşte corect, la timp şi mulţumitor pentru găzduire sau alte servicii ce-i aduce. El leagă prietenie cu alţi ţărani muncitori la care mănâncă şi de asemenea plăteşte corect şi mulţumitor. El leagă prietenie şi cu ţăranii de la care închiriază o căruţă cu caii pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat, după împrejurări. Tot pentru a-şi crea relaţii printre ţărani, lucrătorul operativ atunci când vine în comună se opreşte pe stradă şi stă de vorbă cu diferiţi ţărani, chiar şi cu chiaburii" (p. 221). Sfatul "directivei" de lucru printre informatori, rezidenţi, ţărani oarecare şi duşmani se bazează pe o psihologie elementară de prozator al realismului socialist: "Aceasta nu înseamnă că întotdeauna lucrătorul operativ trebuie să tragă pentru dormit, mâncat etc. numai la rezident sau informator. El trage o dată la rezident sau informator şi altă dată la diverşi cetăţeni care nu colaborează cu noi, tocmai pentru a deruta duşmanul şi a păstra conspirativitatea" (p. 222).
Grija pentru conspirativitate, adică pentru păstrarea secretului, este una dintre cele mai delicate în toate documentele, din 1947 până în 1987. Întreaga muncă de investigaţie pe care o face securistul, denumit "investigatorul", se sprijină pe două categorii de colaboratori: informatorii şi rezidenţii, "sursele de bază cele mai serioase şi conspirative pentru obţinerea rezultatelor care ne interesează în investigaţie" (p. 310). Definiţiile, chiar dacă datează din 1953, merită reţinute. Informatorii sunt "locuitorii sectorului unde lucrează investigatorii, care prin activitatea lor atât în trecut cât şi în prezent s-au dovedit a fi elemente ataşate regimului nostru şi totodată cu posibilităţi de a ne furniza informaţii asupra persoanelor care ne interesează, asupra stării de spirit şi manifestărilor de orice natură care ar putea interesa Securitatea Statului, precum şi persoanele nerecrutate pe care lucrătorul operativ le-a întrebuinţat în trecut" (p. 310). Despre rezidenţi nu am prea auzit vorbindu-se în presa postdecembristă, deşi responsabilitatea lor era mult mai mare decât a unui simplu informator: "Rezidenţii sunt colaboratorii acoperiţi, neîncadraţi în statele organelor Ministerului Securităţii Statului, care conduc activitatea reţelei de informatori care le-a fost transmisă în vedera legăturii, în obiectivele şi problemele deservite de organele de Securitate. Ei se încadrează din rândurile membrilor de partid verificaţi, membrilor UTM şi numai în cazuri excepţionale din rândurile informatorilor fără de partid, aparţinând categoriei sociale mai apropiate de clasa muncitoare" (p. 312). Mi-a plăcut, ca o proză textualistă, poate experimentalistă, teoria supravegherii operative în cele mai diverse situaţii (pe jos, în mijloacele de transport, cu maşina, în trenuri, vapoare şi avioane, în locuri publice, într-o staţiune balneară sau în mediul rural), din Ordinul M.A.I. al R.P.R. din 1 aprilie 1957 (p. 398-425) şi regret că nu pot să mai citez. Nu comicul vreau să-l relev, pentru că ar însemna că sunt insensibil la tensiunile presupuse, ci mecanismul cotidian al represiunii.
În triunghiul investigator (sau lucrător operativ)-informator-rezident se desfăşura adevărata muncă de jos a Securităţii. Represiunea era organizată într-un imens aparat birocratic, care îşi justifica existenţa prin kilometrii de arhivă pe care îi producea. Birocraţia Securităţii se hrănea din suspiciune, producea dosare pe stoc, indiferent de importanţa lor, adică indiferent de relevanţa celui urmărit ca pericol pentru sistem.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara