Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Birul pe talent de Cristian Teodorescu


Prin ’87, ’88, purtam discuţii lungi cu Radu Cosaşu pe culoarele Casei Scînteii. Bîrfeam şi cîrteam, iar dacă mai apărea şi dl Albala făceam un mic pocher din replici literar politice. Plusînd fiecare pe cît îl lăsa inspiraţia de moment. “Mîna” se încheia cu o observaţie mai miezoasă a vreunuia dintre jucători urmată de cîteva secunde de tăcere admirativă a celorlalţi doi. Atunci l-am auzit pe Cosaşu teoretizînd birul pe talent. Se apropia nu mai ştiu ce prilej de glorificare a lui Ceauşescu. Se făceau obişnuitele comenzi de articole. Vînătoarea de semnături, cum îi zicea Roger Câmpeanu. Oferte existau ele, de rămînea marfă şi pentru data viitoare. Supraveghetorii politici ai revistelor aveau însă o nemulţumire cu care hinghereau redacţiile. Voiau să se mai diversifice semnăturile – adică să mai scrie şi de-alde ăştia care ţineau pe sus coada esteticului. Răposatul Platon Pardău găsise o formulă diplomatică în numele căreaia întindea cîrligul - îţi cerea un eseu politic de actualitate. Vasile Băran îţi cerea de la obraz să scrii ceva despre Tovarăşul. Dacă îl refuzai, te căina că nu-ţi cunoşti interesul şi te pîra la Secţia de Presă. Altfel era simpatic şi avea o vervă de povestitor oral încercat. Rîdeai pînă te lua sughiţul de istorioarele pe care le spunea.

Şi vorbind cu Radu Cosaşu şi cu tizul său cu papion şi mînecuţe, Radu Albala, care părea ieşit dintr-un film american al anilor ’40, în rol de ziarist, zice autorul Pelecinematecii din România literară: “|ştia vor să pună bir pe talent, dacă nu mai pot să-l cumpere.” Tăcere admirativă. Era mîna lui Cosaşu.

Mai trec nişte anişori. Vine libertatea. Se împuiesc editurile şi din cîteva zeci ajung cîteva mii. Prin 90 te luau de rever editori de care nu auziseşi să-ţi ceară o carte.

Iarăşi mai trec nişte anişori. Editurile îţi cer cărţi, dar să fie romane, nu povestiri, nu poezie! Dacă îţi permiţi să întrebi cum plătesc, editorul schimbă subiectul, scurtează taclaua cu tine şi îţi promite că te mai caută.

Deunăzi, îi telefonez la Bacău lui Sergiu Adam, să-l întreb cum se mai simte după infarct. Sergiu e un om de o seninătate uneori enervantă. Infarctul? “Un semn, bătrîne, un simplu semn!” Trecem la ale literaturii. Cu optimismul păgubos al moldovenilor păţiţi, îmi spune că a mai publicat şi el o carte. N-a luat nimic pe ea, dar nici n-a trebuit să plătească să-i apară... Sergiu are popi în familie şi mă gîndeam că l-o fi apucat vreo tîrzie cuvioşenie de tip Domnul n-a dat, dar nici n-a luat. Şi-l rîcîi niţel. Tot senin, îmi povesteşte Sergiu că s-a trezit acasă, după ce i-a apărut cartea, cu o amendă de un milion jumate fiindcă n-a declarat la fisc drepturi de autor, pentru cartea de pe urma căreia nu luase nici un ban. Probabil, însă, că editorul l-o fi îmbogăţit la fisc pe Sergiu Adam, în cine ştie ce declaraţie de venit global, la capitolul drepturi de autor plătite. Iar strîmtoratul meu prieten a plătit birul pentru ceea ce n-a primit. Asta dacă nu cumva, spionii fiscali, care trebuie să raporteze periodic de ce sînt plătiţi din banul public, nu i-au tăiat chitanţa de amendă lui Sergiu, ca poliţiştii disperaţi că nu-şi pot face planul la amenzi fiindcă cei care trec pe roşu la stop sînt chiar cei care le cer oficial poliţiştilor să nu ierte pe nimeni. Cui să taie chitanţă omul pus să păzească legea? Poliţistul de intersecţie i-o trage amărîtului cu Dacie contemporană cu Burebista, agentul fiscal îi arată scriitorului care e culmea vigilenţei de portărel, amendîndu-l că nu şi-a declarat venituri pe care le-ar fi putut avea.