Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

tema lunii: Bucureştiul văzut de scriitori:
Bucureştiul meu de Radu Aldulescu


Mi-am petrecut prima jumătate a vieţii într-o lume ca si dispărută, inaccesibilă memoriei schizofrenice a acestor vremuri. Cel mai mare cîstig al scriitorului care sunt si poate singurul este acela de a fi reusit să păstrez intact în niste cărţi gustul, aerul acelei lumi si o parte din poveştile ei, pe care altminteri le-as fi pierdut pe veci.

Ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pierdut jumătate din copilărie şi tot atît din tinereţe şi din anii maturităţii. În ce mă priveşte, memoria romanului (romanul care corespunde unei anume idei despre literatură, pe care am trudit să mi-o însuşesc şi s-o pun în practică) este mai exactă şi mai relevantă decît orice document scris sau filmat. Omul trăieşte adesea sub apăsarea tentaţiei de a crede că a trăit altfel decît ceilalţi, mai frumos, mai adevărat, mai curajos etc., dar poate abia cînd şi-ar permite acel act de libertate individuală care-i scrierea unui roman, părerea despre sine ar tinde să aibă acoperire, credibilitate.

Părinţii mei lucrau în birourile redacţiilor din Palatul Universul, unde se şi cunoscuseră de altfel; în anul cînd m-am născut schimbaseră cîteva camere cu chirie în zona dintre străzile Luterană şi Pictor Verona. Prima frază a romanului vieţii mele se scria acolo: pe Calea Griviţei sunt douăzeci de minute de mers pe jos de la Maternitatea Polizu pînă la clădirea Sfatului Popular din Piaţa Amzei, unde mi s-a înregistrat naşterea. Primele amintiri sunt legate de acel buric al tîrgului numit în urmă cu doar zece ani Micul Paris, într-o vreme cînd comunicarea dintre cele două oraşe predispunea la astfel de asemănări, întemeiate altminteri -detaliile străzilor şi clădirilor Parisului văzut de mine pentru prima dată în 2010 şi pînă şi miniaturile buchiniştilor de pe cheiurile Senei au resuscitat amintirea acelui Bucureşti al anilor cincizeci.

Pe atunci circulau tramvaiele pe Magheru. Primele imagini de film de care-mi amintesc sunt din sala cinematografului Republica - Scala; prima variantă cinematografică a Titanicului: un pian şi un pianist cîntînd înverşunat-disperat, lunecînd pe puntea înclinîndu-se, nişte bărci de salvare legănîndu-se pe ape întunecate, înciorchinate de chipuri îngrozite de bărbaţi, femei şi copii. Peste aceste imagini şi dincolo de ele flutura prin oraş refrenul: Titanic, Titanic, vapor blestemat, tu la prima cursă te-ai şi scufundat... Pe locul Teatrului Naţional şi Intercontinentalului trona cortul-baracă al Circului, ca un tort uriaş ţuguiat; aglomeraţia, puhoiul de lume din jurul lui, paşii fremătînd rumeguşul şi pietrişul şi firmele de neon colorat care luminau zona Colţei, aveam să mi le amintesc peste cincizeci de ani în aglomeraţia şi foiala avidă a turiştilor de toate naţiile din jurul Turnului Eiffel. În zilele sărbătorilor legale, peste drum, pe zidurile Universităţii, vegheau cele nouă portrete ale tovarăşilor conducători, plus cei trei sau patru patriarhi bărboşi ai dogmei care făceau legea: Marx, Engels şi Lenin sau Stalin, sau amîndoi. Pe atunci existau Aşezămintele Brîncoveneşti, Piaţa şi Hala Unirii, Biserica Sfînta Vineri şi toate casele boiereşti dimprejurul Căii Dudeşti, ridicate spre sfrşitul secolului nouăsprezece. Au dispărut ca şi cum n-ar fi fost, dimpreună cu memoria, care piere şi de bătrîneţe, de moarte bună, ca orice organism viu, dar poate fi şi ucisă prin frînturi-rupturi succesive - acesta a fost datul ultimilor cincizeci de ani, în care eu unul văd tot mai des în vremea din urmă semnele a ceea ce s-ar putea numi vremurile de pe urmă.

Viaţa mea urma traseul sinuos al acelor rupturi succesive. Am crescut deschizînd ochii asupra Bucureştiului în mai multe locuri: acolo-n centrul oraşului şi-n fundul Ferentarilor, în casa bunicii de pe strada Imaşului, care se termina direct în cîmp şi într-un imaş, unde păşteau vaci şi capre, şi totodată în cartierul semirezidenţial Floreasca; aveam cinci ani cînd părinţii mei s-au mutat într-un bloc de pe strada Beethoven, în capul parcului Garibaldi... Există şi azi şi pot fi recunoscute casele de periferie interbelică, în care s-a folosit lampa cu gaz pînă în anii şaizeci, blocurile cu patru etaje din Floreasca, ridicate tot în jurul anilor şaizeci, străzile cu nume de compozitori şi străzile cu nume de copaci, forme de relief, zei sau soldaţi eroi din Ferentari. Cîmpul în care dădea strada Imaşului a fost cotropit între timp de blocuri cenuşii tip ghetou, în timp ce Lacul Floreasca în care am învăţat să înot înainte de a învăţa să scriu şi să citesc, azi abia îşi trage respiraţia prin pelicula de gunoaie şi reziduuri deversate din canalizări.

În zaţul memoriei rămîne tot ce se poate pierde, vremurile pietrifi-cîndu-se dimpreună cu locurile: Oborul-bîlci, cu barăcile circarilor ambulanţi pictate pe pereţii de placaj cu minunile şi miracolele care se întîmplau înăuntru: Omul Păianjen (a existat înaintea personajului de film şi era chiar un păianjen uriaş cu cap de om), Frumoasa fără corp (a existat înaintea romanului, îşi pierduse într-adevăr corpul şi declara în faţa spectatorilor că s-a ales cu acest beteşug pentru că n-a ascultat de părinţii ei şi s-a dus după un bărbat pe care aceştia nu l-au vrut), Femeia cu barbă, care îşi arăta sînii, pentru a nu fi suspectată că ar fi bărbat, piticii cu jonglerii şi scamatorii, dresura de pitoni şi de jur împrejur tarabe de tîrg de ţară cu mici şi bere, sucuri şi turtă dulce, Hala de carne, Magazinul de Fierărie Predoleanu şi coborînd pe
Lizeanu spre cinema Melodia, Ştefan cel Mare, Parcul Dinamo cu sala de box de sub velodrom, unde începeam să mă formez ca scriitor asudînd şi sîngerînd la antrenamente în reprize de coardă, box cu umbra, sac şi reprize de sparing cu băieţi-bărbaţi în devenire din familii de joasă condiţie, aparţinînd marii familii a Ţărănimii muncitoare care începuse să mă adopte prin acele prime lecţii de supravieţuire. Bineînţeles că era un moft. Nu eram pentru aşa ceva, veneam din alt soi de familie de care doream cu tot dinadinsul să mă dezic, pasibil fiind de un blestem şi o pedeapsă ca cea a Frumoasei fără corp. Aveam treisprezece ani; partenerul meu de antrenament, Mircea Simon, de aceeaşi vîrstă, avea să devină peste vreo zece ani cel mai performant boxer român de categorie grea - vicecampion olimpic la Montreal, învins la mustaţă în finală de legendarul Teofilo Stevenson, pe care l-ar fi deposedat de titlul olimpic peste patru ani, dacă n-ar fi rămas în SUA mai apoi, ca să-şi construiască o frumoasă carieră de profesionist, încununată cu victoria asupra altei legende, în plină glorie pe atunci, George Foreman... Şi punea, şi circul acelor vremuri aveau alt gust şi altă consistenţă şi mă hrăneau altfel în Bucureştiul antrenamentelor istovitoare, visînd să cucerească lumea cu pumnii; îmi doream pînă-n pragul leşinului, dar nu eram eu ăla; Mircea era un copil al ţărănimii muncitoare, slăbănog şi cu abdomenul bombat de înfometat din fragedă pruncie, aproape singurul bălai prin ţigănimea din sală. De cînd mă ştiam, eu locuisem printre cărţile pe care părinţii mei le cărau după ei în saci, mutîndu-se de colo colo prin Bucureşti, iar cea mai vizibilă îndeletnicire a lor, acasă şi-n birourile de ziarişti unde mă duceau uneori, era scrisul, cu stilouri pe foi risipite, rupte şi mototolite pe mese şi prin paturi. Îmi propusesem să nu le calc vreodată pe urme şi pînă după treizeci de ani aproape c-am reuşit; trebuie că atunci m-a ajuns din urmă acel blestem şi pedeapsă a Frumoasei fără corp care n-a asculat de părinţi, întruchipat într-un viciu care n-a lipsit mult să mă mănînce de viu, corp dimpreună cu cap, dar căruia am început să-i descopăr faţa luminoasă pe măsură ce înaintam în vîrstă, adică pe măsură ce corpul şi capul tind să se desprindă de suflet pentru a se reîntoarce de unde a venit.

Pe atunci însă, dorinţele mele încrîncenate, stabile şi deopotrivă labile, băteau în cu totul alte direcţii şi năşteau obsesii. Acele obsesii care determină stilul şi temele scriitorului care are într-adevăr ceva de spus şi totodată sunt singurele bunuri pe care le ia omul cu el în viaţa veşnică sau în moartea veşnică, în rai sau în iad. Acele obsesii-fantasme ce se desfăşurau amplu în intimitatea frustă şi deopotrivă senzuală a unui Bucureşti cu veri caniculare, piatră, beton şi asfalt încins, parcuri cu frunziş prăfuit, ierni cu zăpezi cît casa şi geruri extreme, care îngheţau sudoarea luptătorului şi alergătorului de cursă lungă pe trupul agil şi febril, cu musculatură definită şi intens vascularizată.
Eu eram ăla, cu mult înainte de apariţia personajelor cinematografice tip Rocky. Eram eu dimpreună cu oraşul meu. Eram, am fost, nu mai sunt... E un cîntec tot ce sunt, un romanţ leşinat.

Pendulam împătimit de cîntecele Mariei Ciobanu, Ion Dolănescu, Gabi Luncă, Romica Puceanu şi alţii asemenea lor, de la galele de box de la Sala Floreasca la cele din Dudeşti, din Casa de Cultură de pe strada Turturele. Ţigani şi ţigănie multă, desigur, toată crema ţărănimii muncitoare venită încoace din toată ţara cu foamea-n gît, foamea care face să tresalte vorbele cîntecelor şi poveştilor - munteni şi oameni de cîmpie de la coada vacii şi cu palmele tot o bătătură pietrificată de coada sapei, coasei, lopeţii şi tîrnăcopului, arşi de soare, cu pomeţii însîngeraţi şi feţele spălate de intemperii, neamuri proaste, slugi nemernice, florărese, vînzătoare, muncitoare, femei şi fete cu foc în priviri şi-n viscere, mai frumoase decît aveam să văd vreodată la Paris, Viena, Istanbul sau Ierusalim.

Copilăria şi tinereţea curgeau la vale de la Sfînta Vineri spre Cinema Tomis, Restaurantul Ciocanul, Vitan, Cinema Flacăra de peste drum de Crucea de Piatră din faţa stabilimentului cu acelaşi nume devenit la vremea aceea magazin de metalo-chimice, şi tot aşa pe linia tramvaielor 18 şi 19, pe Calea Dudeşti spre Dristor - aveam 14 ani cînd ne mutaserăm în zonă, într-un bloc de pe malul lacului IOR. Continuam să mă antrenez pentru un război, despre care nu ştiam nimic; dacă mi l-ar fi povestit atunci întocmai vreun clarvăzător atestat, nu numai că nu l-aş fi crezut, dar l-aş fi socotit un duşman de moarte pe care m-aş fi grăbit să-l omor înainte să apuce să mă omoare el pe mine. Mă antrenam totuşi din greu şi lucrul cu greutăţi mi se potrivea: la 17 ani devenam campion municipal de juniori la haltere, cu un total de 230 de kilograme - 70 la împins, 60 la smuls şi 100 la aruncat. Eram un adolescent introvertit, aparent fragil, virgin-longilin cu o conformaţie amintind de o foaie de arc de oţel. Legătura mea cu scrisul era ca şi inexistentă. N-aveam decît să rămîn printre cei pe care-i cunoscusem şi-mi arătaseră oarecare bunăvoinţă prin sălile de sport. Ţărănimea muncitoare, da, după 18 ani mă adoptă cu acte-n regulă, cu carte de muncă. Construiam de-acum comunismul cu cărămida trupului, în consens cu eufuziunile Poetului Naţional; spre deosebire de el, vorbele mele aveau acoperire în fapte şi mă legau şi mai trainic de oraşul meu, satul cu miniştri, unde se dădea ora exactă, cum se spunea, într-o vreme cînd dispăreau şi ultimele vestigii ale Micului Paris, cotropite de junglele de blocuri comuniste şi de aşezămintele ţărănimii muncitoare: Platforma chimică cu Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Fabrica de Săpun Stela, Fabrica de Sticlă, Platforma Metalurgică 23 August, Republica, Maşini Unelte şi Agregate, Granitul şi, pe Dîmboviţa-n sus spre Sud-Vest, Timpuri Noi şi fabricile de încălţăminte Dîmboviţa şi Flacăra Roşie, Progresul din Pantelimon, Fabrica de Clei, Fabrica de Ace din Dudeşti, Abatorul şi Fabrica de Mezeluri din Glina şi cîte altele, toate rumegînd şi regurgitînd socialismul în marş victorios, hrănindu-se cu trupurile şi sufletele ţărănimii muncitoare şi oblojin-du-i totodată trupurile şi sufletele în hale uriaşe, din care ieşeau utilaje mastodonţi de tot felul, pentru o ţară tristă plină de humor, sortită să răzbească cu fruntea sus pe căi ferate uzinale şi triaje cu vagoane-cisternă, poduri rulante cu macarale, munţi de fier vechi şi zgură de turnătorie, grămezi de şpan şi vagoane cu pietriş şi cherestea, parcuri cu rezervoare de solvenţi, mii de hectare de ţevăraie de instalaţii petrochimice, miasme şi gaze toxice, ucigaşe, prin care şi eu bîjbîiam mîntuindu-mă în trei schimburi, zi de zi, de luni pînă sîmbătă şi adesea şi duminica. De-a lungul a aproape douăzeci de ani acolo mi-am urmat zi de zi menirea de a-mi lăsa obolul de muşchi şi suflu pentru a deveni Frumoasa fără corp.

La sfîrşitul fiecărei zile de muncă reveneam în cartierul ghetou dormitor, în care am schimbat de-a lungul unei vieţi de om mai multe familii şi mai multe locuinţe - nu mai ştiu şi nu mai vreau să-mi amintesc cîte, prefer să cred că le-am pierdut şirul. Oricum intrasem de timpuriu, de tînăr, pe drumul drept al mîntuirii, căpătuindu-mă cu nevastă şi copil, cufundîndu-mă şi mai adînc în acel Bucureşti al meu, al ţărănimii muncitoare şi al ţigăniei, despre care am ajuns mai încoace să citesc stupefiat în recenzii la romanele mele: O lume a marginalilor, inaccesibilă, limitată, exotică, care nu aparţine... Eu trăiam în altă parte, într-un Bucureşti al meu în care ei nu călcaseră, sau îl omiseseră cu bună ştiinţă. Optzeciştii care trăiseră în alt Bucureşti, generaţia beată lipsită de organ pentru drogurile ţărănimii muncitoare din oraşul meu: Ion Dolănescu şi Maria Ciobanu et company, nişte genii vizionare în ce mă priveşte... textualiştii şi postmoderniştii hrănindu-se din propria carne cu gust de leşie, compilatorii şi plagiatorii la greu din poezia americană, maeştrii citatelor şi aluziilor livreşti umblînd cu ochii închişi şi ţinîndu-se de nas prin lume, activiştii culturali de toată mîna şi toate damfurile elitiste, care au înşelat o lume şi s-au înşelat pe ei înşişi, dîndu-se drept scriitori...

Toate astea se întîmplau (încă se întîmplă) într-o vreme cînd viaţa şi literatura erau în altă parte. Pe mine unul însă, încă de atunci începuse să mă fure peisajul. Mă fascina, mă obseda, mă devora. N-ar mai fi lipsit taman nimic pînă să mă omoare, să pier strivit sub panorama de duhori şi răgete. Oricine poate ajunge la saturaţie, mai cu seamă unul ca mine, cu conformaţia dispusă spre fragilitate a omului care lucrează cu mintea şi emoţiile frazei scrise moştenite de la părinţi. Asta îmi lăsaseră părinţii, spre asta mă îndemnaseră, iar eu dezicîndu-mă de moştenirea lor riscam să-mi pierd corpul. Ei învîrtiseră condeiul şi eu mă găsisem mai cu moţ să învîrt barosul de zece kile ca să sparg calupi de sodă, trusa de scule de patruzeci de kile ca să asamblez şi să depanez locomotive... Toate astea se întîmplau în punctul de pornire al unei noi rupturi care făceau să dispară o lume: peste acel Bucureşti al meu din Calea Dudeşti, Sfînta Vineri, Piaţa Unirii, peste cadavrul lui începea să se suprapună un alt Bucureşti: Centrul Civic şi Bulevardul Victoria Socialismului. După vîrsta de treizeci de ani, mi s-a dat să-mi pun la bătaie cărămida trupului şi-n acţiunea asta, cu cabluri ancorate de buldozere pentru demolarea Aşezămintelor Brîncoveneşti şi ridicînd schele pe blocurile ministerelor din faţa Casei Poporului.

Socialismul intrase în linie dreaptă, asigurîndu-şi victoria prin cel mai falnic bulevard de acest fel din Europa, mai lung cu cîteva sute de metri decît Champs Elysée, în timp ce Casa Poporului concura de la egal la egal cu Pentagonul - o oribilitate demnă de geniul acelui cizmar semidoct, care a dat direcţia României vreme de douăzeci şi cinci de ani bătuţi pe muche. Cum-necum, cu mîinile mele am făcut moloz oraşul copilăriei şi tinereţii mele şi l-am încărcat în basculantele care l-au dus în gropile de gunoi de la marginea oraşului. Am scris toată povestea asta pe măsură ce se întîmpla, ca să n-o uit. A fost, cum spuneam, cel mai mare cîştig al vieţii mele.

Am continuat s-o scriu şi după ce în cartierele ghetouri şi printre fortăreţele Centrului Civic au apărut alte oribilităţi: cazinouri, zgîrie-nori de sticlă umbrind biserici şi clădiri vechi în paragină, străzi întunecate de trafic de maşini urcîndu-se pe trotuare, mii de hectare de hale de supermarketuri crescute peste parcuri şi clădiri vechi, oraşe-seră vrînd să întruchipeze raiul pe pămînt cutreierate de cele mai crunte ispite, populate de aceeaşi ţărănime muncitoare aflată într-un apogeu al decăderii emancipate, intrată pe drumul drept al pierzaniei. E alt Bucureşti, aflat ca şi pe altă planetă faţă de Bucureştiul copilăriei şi tinereţii mele, dar tot al meu, cîtă vreme îl pot pune în fraze şi pagini de roman.