Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Bucureştii din vechime de Z. Ornea


Îmi plăcea, pe vremuri, prin anii cincizeci-şaizeci să citesc, în sala 1 a Bibliotecii Academiei Istoria Bucureştiului de Ionescu-Gion. Cum se afla în biblioteca uzuală, în rafturile de după mesele de lucru, pînă îmi veneau cărţile sau revistele solicitate, luam cartea lui Ionescu-Gion, corpolentă, de format mare şi legată, citind-o cu pasiune şi curiozitate, reflectînd şi pe marginea ilustraţiilor ei. Ştiam că era o operă de început în materie şi că fusese acuzată şi de plagiat. Dar era frumos, atrăgător scrisă şi o citeam cu plăcere. Cînd îmi veneau cărţile solicitate, îi puneam un semn drept zălog şi a doua zi reluam lectura. Apoi, în 1967, a apărut Istoria Bucureştiului din cele mai vechi timpuri a lui Constantin C. Giurescu, la E.S.P.L.A., mi-am cumpărat un exemplar şi l-am citit, acasă, cucerit. Negreşit, că această carte a lui Giurescu era mai bogat hrănită documentar şi ştiinţific impecabilă, dar scrisă sec şi rece ca un istoriograf ce se respecta. Gustul meu o prefera, totuşi, pe cea a lui Ionescu-Gion, probabil şi pentru că era legată de amintiri de tinereţe. Oricum însă subiectul mă interesează şi ori de cîte ori găsesc o carte pe această temă o citesc de îndată ce am timp. Şi totdeauna cu delicii de parcă aş fi un bucureştean get-beget şi nu un moldovean adoptat aici în Capitală.
Tocmai, de aceea, m-a bucurat să citesc (de fapt să recitesc) vechea, foarte vechea carte a lui Dimitrie Papazoglu Istoria fondărei oraşului Bucureşti, recent reeditată, în colecţia "Restitutio" a Editurii Minerva de dl Marcel-Dumitru Ciucă. Şi dl Ciucă, arhivist prin profesiune, a ştiut să înzestreze ediţia cu un foarte bogat aparat de note care lămureşte şi întregeşte bine textul, luminîndu-l. Papazoglu era, de fapt, un Slătineanu botezat cum i-a rămas numele de către turci, născut în Bucureşti în 1811 într-o familie de negustori. A îmbrăţişat cariera armelor, ajungînd pînă la gradul de maior şi a participat la revoluţia de la 1848, luînd parte, ca oştean ofiţer (căpitan) la vestita, legendara bătălie de la Dealul Spirei. De-abia în 1857 a fost pensionat din armată, persecutat, declara el, de un guvern Ştirbei care l-a şi pensionat. Pasiunea sa era arheologia ţării sale, alcătuindu-şi, treptat, o colecţie de oarecare interes, desenînd şi o hartă a Principatelor Unite şi, apoi, sub domnia lui Vodă Cuza, a iniţiat inventarierea obiectelor de preţ (inclusiv bibliotecile) din toate mănăstirile. A fost, aşadar, acest Papazoglu un pionier al muzeografiei şi al arheologiei, scriind şi broşuri în acest domeniu cu deosebire avînd ca subiect momente din istoria Bucureştiului de odinioară, răscolind, pentru asta, vechi manuscrise pentru a putea reconstitui începuturile oraşului care îi erau, se vede bine, foarte aproape de inimă. S-a făcut remarcat şi prin acidele pamflete în versuri, publicînd în revistele umoristice (ca, de pildă, în Nichipercea a lui N.T. Orăşanu). Dar lucrarea sa capitală a fost Istoria fondărei oraşului Bucureşti din 1891, lucrare tipărită în fascicole (27 la număr) care se vindeau cu 10 bani exemplarul. A mai publicat alte două broşuri avînd acelaşi subiect, dar le-a înglobat apoi în aceasta care socotea că îl reprezintă. E scrisă tern. Dar arhaismele şi bogăţia informaţiilor, colectate din vechime, şi din amintiri proprii, o fac de folos. N. Iorga a socotit că Istoria... lui Papazoglu "nu este chiar o istorie, ci un amestec de informaţii din autori mai vechi, cu un foarte bogat aport de amintiri proprii sau din povestirile tatălui său... Ea poate fi mai curînd considerată ca o carte de amintiri sau de memorii. Lăsînd la o parte greşelile provenite fie din o închipuire romantică, aşa cum vrea să facă din Biserica Dobroteasa cel mai vechi lăcaş religios al Capitalei şi din familia Năstureilor, scoborîtori direct din daci, sau interpretarea uneori arbitrară a textelor vechi, ceea ce îi aparţine în propriu cu lucruri trăite şi văzute sunt pline de farmec". Să luăm, deci, cartea lui Papazoglu drept ceea ce a fost: o carte de memorialistică despre ceea ce era cîndva Bucureştiul.
Să spicuiesc, în consecinţă, din această atrăgătoare carte de memorialistică (amintirile autorului şi cele ale înaintaşilor săi) momente din străvechiul Bucureşti. Pe unde e astăzi grădina Icoanei era, pe vremuri, o baltă care alimenta cu apă o parte a oraşului. "Acea apă pleca de la balta menţionată şi trecea prin suburbiile Oţetari, Batiştea şi Scaunele şi forma o baltă pe locul unde a fost vechea Carvasara (Vama, n.m.), fierăriile vechi şi unde se vindeau rogojinile şi lemnăriile adică în coasta grădinii de astăzi a lui Sf. Gheorghe. Acea baltă era înconjurată cu trestie, cu sălcii şi aproape de dînsa se făcea tîrgul sau piaţa, căci acolo erau scaunele de pescării, măcelării, manufacturile brute şi se numea Tîrgul Cucului (azi Piaţa 1848, după identificarea editorului, n.m.), unde, în toate primăverile, acolo, în sălcii, bucureştenii auzeau cîntecul cucului. Aceasta au apucat-o şi cei ce au trăit pînă la 1880". Vorbind de fortăreaţa din vechime care era Bucureştiul pe vremea cînd capitala era la Tîrgovişte, autorul precizează că "pe la Văcăreşti şi Vitan nu putea trecea vreo oştire, căci erau bălţi şi mari mocirle ale Dîmboviţei şi ale bălţii Colentinei (colea în tină sau ocolina, căci ocolea Bucureştii)". Şi, apoi, autorul descrie această citadelă sau întărire de apărare atît a Bucureştiului cît şi a căilor de invazie a capitalei de atunci, Tîrgovişte. Sînt menţionate şi străjile sau barierele oraşului devenit Capitală. Cea dintîi ar fi fost bariera Piscului (drumul Olteniţei) "căci prin băltişurile Dîmboviţei se forma o limbă de pămînt care se numea pisic şi pe unde treceau Văcăreştii la moşia lor din dealul viilor, care păstrează pînă în ziua de astăzi Văcăreasca". A doua strajă sau barieră ar fi fost la biserica cu Sibiele sau biserica cu sfinţi (pentru picturile cu filosofi de pe zidurile ei). A treia era în Calea Moşilor, la Puţul cu Zale, lîngă care Cantacuzinii şi-au clădit locuinţele lor şi un Colfescu. Pe locul acestuia din urmă s-a zidit, mult mai tîrziu, Palatul Regal de pe Calea Victoriei. Cea de a patra strajă era spre sfîrşitul Podului Caliţii, undeva pe la Izvor. Iar a cincea strajă era situată pe lîngă podul Dîmboviţei din Calea Giurgiu sau Podul Şerban Vodă. Mînăstirea Văcăreşti, dărîmată în anii nouăzeci ai secolului trecut de N. Ceauşescu, a fost fondată de domnitorul fanariot N. Mavrocordat în 1716. "Această citadelă, adaugă autorul, astăzi temniţă, fu fondată pe moşia vechii familii a Văcăreştilor. De acolo, spre răsărit, este satul Popeşti, proprietatea vechei familii a Popeştilor, unde se găseşte pînă astăzi o biserică ruinată". Apoi sînt evocate alte mănăstiri ale oraşului de demult. Dar mai înainte se precizează că "în ocolul oraşului, spre nord, este cîmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau posciunea, apoi este Spitalul de Ciumă, înfiinţat de Alexandru Moruzi, la anul 1794, cînd era ciuma a mare... Mai în ocol, spre nord ca la 8 kilometri depărtare de Cioplea, era mînăstirea de călugări Cernica, înfiinţată la anul 1608 de vornicul Cernica şi jupîneasa lui, Cheajna, în ostroavele bălţilor apei Colintinei şi în apropierea moşiei vechii familii a Dudescului". Vine după aceea mănăstirea Pantelimon, fondată în 1748, de o familie Ghica, fiind spital şi azil pentru săraci. "În aceeaşi apropiere este şi mînăstirea Mărcuţa sau Maricuţa, fondată în al XVIII-lea secol de domnul Ipsilanti, apoi reînnoită de familia Ipsilanti. Ea este situată în marginea bălţii Colentina, unde a fost, pînă la 1820, tipografie şi fabrică de tistimeluri pentru tipărirea florilor colorate pe basmale. Acolo era şi cea mai vestită apă a ceşmelelor Mărcuţii, de unde se aducea în Capitală pentru domn şi toţi boierii cei mari. Fabrica s-a mutat mai în urmă la Cişmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu, iar tipografia în palatele lui Mavrogheni, lîngă ceşmeaua cu acest nume, în capul Podului Mogoşoaiei". Mînăstirea Plumbuita, fondată de Matei Basarab, tot lîngă balta Colentinei, aici avînd loc şi vechiul bîlci Drăgaiaca "în amintirea răpirei sabinelor". Pe aceeaşi întinsă cîmpie se făcea şi bîlciul cel mare lîngă oraşul Bucureşti, numit Moşi, acolo se încumetreau băltăreţul cu munteanul, îşi vindeau românii manufacturile, se făceau jocurile şi petrecerile în prezenţa chiar a domnitorului ţării, care venea să încurajeze populaţia şi să fie el văzut, cunoscut şi copiii din faşă. Deşi de tristă memorie, dar tot trebuie să arăt că, tot acolo, cu ocazia bîlciului, se executau sentinţele date asupra făcătorilor de rele, prin spînzurători şi alte torturi iar femeile criminale se tundeau, li se puneau o manta neagră pe umeri şi pe piept li se lipea o hîrtie pe care era scris "Cine va face ca mine, ca mine să pătimească". Acestea se făceau toate la bîlci, spre a fi văzut ca o pildă de locuitorii părţilor ţării; însă se osîndeau numai cei cu renume de ucigaşi şi femei otrăvitoare". În altă parte, se menţionează tot despre Tîrgul Moşilor că se organiza doar odată pe an, în luna mai, la marginea Capitalei. "O dată cu ivirea florilor şi înverzirea pomilor, se adunau din toată ţara locuitorii, îşi schimbau şi îşi vindeau manufacturele lor şi productele lor, precum: doniţe, oale, instrumente de lemnărie, rogojini, haine şi orice alte manufacturi brute ce producea muncitorul muntelui, al pădurilor şi al bălţilor; se făceau logodne, se rudeau cei din cîmp cu cei din munte; în fine ţinea tîrgul Moşilor o săptămînă, începînd de luni. Joi se înveseleau, jucau în prezenţa domnitorului şi a căpeteniilor ţării. Lăutarii (muzică românească) executau cele mai plăcute armonii naţionale, ce înveseleau pe orăşenii români; muzicele cîntau pentru europenii străini; cimpoiul pentru bulgari şi sîrbi iar cavalul şi fluierul pentru săteni, locuitorii muntelui şi ai cîmpielor". Interesant de ştiut mi se pare a fi şi cum arăta în vechime Herăstrăul, Floreasca şi Băneasa. "Spre nord, notează Papazoglu, era balta Herăstrăului, în marginea acestei bălţi a ridicat Constantin Ipsilanti, pe deal, un chioşc, la 1780, unde venea cu doamna sa; el sta în pavilion cu boierii iar doamna se plimba cu fetele ei de onoare, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cînta meterhaneaua. Balta Floreasca se numea aşa, căci acolo au fost vila şi casele familiei Floreştilor, din zestrea bănesei Anica Hereasca şi în ale căror sate şi moară se lucra la înălbirea pînzelor şi tăierea lemnăriei. Nu departe de acolo începea dumbrava Bănesii, proprietatea familiei Ghica, rămasă văduvei sale băneasa, ale cărei urme se păstrează pînă astăzi. La această dumbravă se serba, totdeauna, de elita bucureşteană ziua Întîi de Mai; acolo se auzeau cîntările cele mai melodioase ale cucului, privighetorilor, turturelelor şi ciocîrliilor, zbengul mieilor pe lîngă oiţe şi cîntecul ciobanului din caval, cum şi cimpoiul grădinarului, cobza şi vioara lăutarului iar, în vremea fanarioţilor, tambura, naiul şi chemanu făceau dezmierdarea publicului". Sau iată evocată mînăstirea Colţea, cu şcoală şi spital, înălţată de spătarul Mihai Cantacuzino în 1715. Turnul de clopotniţă ar fi fost făcut de meşteri din armata suedeză a lui Carol al XII-lea. "Se zice că avea şi ceasornic şi că peste învelitoarea ei erau alte patru turnuleţe mici şi că la intrarea pe poarta monastirei erau zugrăviţi şi doi soldaţi armaţi şi îmbrăcaţi în uniforma cea suediană, ca şi cînd au fost puşi să păzească de santinelă. Deşi spătarul Cantacuzino a clădit spitalul, turnul şi biserica cu hramul Trei Ierarhi, totuşi, fiindcă acel spaţios tărîm a fost cumpărat de la vornicul Colceac, orăşenii, pînă astăzi, îi păstrează numirea de Colţea". În 1847 ar fi ars de un incendiu întreg Bucureştiul, comercianţii plătindu-şi debitele toate către creditorii lor din străinătate. Se încearcă şi o descriere a oraşului aşezat pe cele două maluri ale Dîmboviţei, cu grădinile şi dealurile sale. Se dau şi denumirile unor străzi de pe vremuri, socotindu-se că erau, pe atunci, peste o sută de biserici şi şaisprezece mînăstiri. În suburbii apa se aducea cu sacaua trasă de un cal, alimentîndu-se de la cişmelele oraşului. Iluminatul Capitalei se făcea cu lumînări de seu în felinare iar boierii umblau noaptea cu masalaua alcătuită din zdrenţe muiate în păcură încinse pe un băţ înconjurat de grătare de fier, purtate, desigur, de slugi, de obicei ţigani (masalagii) pe străzile podite cu bîrne. Să adaug că Papazoglu, încă în 1891, ţinea să menţioneze că au fost şi domnitori fanarioţi pozitivi şi îi menţionează pe Alexandru Ipsilanti (creatorul, în 1780, al Academiei de la Sfîntul Sava), Const. Ipsilanti şi Ioan Caragea (înfăptuitorul legiuirii din 1818 care îi poartă numele). În altă scriere a sa, Papazoglu istoriseşte despre momentul eroic al bătăliei din 1848 de la Dealul Spirei, la care a participat. Şi crede că dacă guvernul provizoriu nu ar fi trimis grosul oştirii, sub comanda lui Magheru şi Pleşoianu spre Rîmnicul Vîlcii, puteau fi lesne alungaţi cei 9000 de turci intraţi în Bucureşti ca invadatori.
Chiar aşa rău scrise şi învăpăiate nostalgic, broşurile lui Papazoglu întrunite acum într-o ediţie restauratoare, se citesc cu desfătare şi curiozitate justificată. Dl Marcel-Dumitru Ciucă a făcut bine că a restituit, într-o probă ediţie, scrierile lui Dimitrie Papazoglu.
Dimitrie Papazoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti. Ediţie îngrijită, cuvînt introductiv, note şi indici de Marcel-Dumitru Ciucă. Editura Minerva, 2000.