Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cinema:
Bucurii autumnale de Viorica Bucur


De câţiva ani (e drept nu prea mulţi!) venirea toamnei coincide pentru cinefilii bucureşteni (din păcate doar pentru ei) cu începutul sezonului de festivaluri. Dar, parcă niciodată, ca în acest an, toamna nu fu mai bogată...
Totul a început cu Sărbătoarea Filmului Francez care, la sfârşit de septembrie, timp de trei zile (28, 29 şi 30), ne-a adus producţii de dată recentă (şi cu multe premii), succese de public şi de stimă ale singurei cinematografii europene ce a reuşit să ţină piept (e drept, la ea acasă!) filmului american. Apoi, la mijloc de octombrie, două zone cinematografice mai puţin cunoscute marelui nostru public şi-au prezentat oferta prin Săptămâna Filmului Finlandez (8-12 octombrie) - care ne-a tentat cu Femei în oglindă, adică filme realizate în ultimii ani de regizoare finlandeze despre femei finlandeze - iar Istoria Filmului Elveţian, derulată la Cinemateca Română, ne-a propus să urmărim, timp de şapte luni (octombrie 2000 - aprilie 2001), 28 de opere reprezentative pentru cinematografia helvetă. Desigur, de la acest regal cinematografic nu puteau lipsi două cinematografii de mare tradiţie şi foarte apreciate de către cinefilii noştri: Zilele Filmului Italian (26-31 octombrie), - care au reunit, sub genericul Mari autori ai cinematografiei italiene : trecut şi prezent, nume ca Vittorio De Sica, Luchino Visconti, Giuseppe De Sanctis, Pietro Germi, Mario Monicelli, Francesco Rosi, Marco Tullio Giordana sau Nanni Moretti, prilejuind, totodată, şi vernisarea a două expoziţii care au adus în atenţia publicului nostru documente inedite, de mare interes: "Omagiu lui Vittorio De Sica" şi "Cineromit. Un vis cinematografic româno-italian (1941-1946)". în fine, Zilele Filmului Britanic vor pune stăpânire, între 2 şi 8 noiembrie, pe trei săli bucureştene (Cinema Studio, Sala Auditorium şi Cinemateca Română), pentru a prezenta aproape 30 de filme de lung şi scurt metraj (de ficţiune, documentare sau de animaţie): filme clasice, intrate deja în istoria celei de-a 7-a arte, dar şi filme noi, nouţe, asemenea Omului nostru din Panama sau Idila căpitanului Corelli, actualmente în premieră pe toate ecranele lumii. Aşadar, filme pe săturate, pentru toate gusturile, pentru toate vârstele şi, ceea ce e mai important, filme europene. E drept, cu o floare nu se face primăvară! Dar, o infuzie de astfel şi de altfel de cinema într-o mare de filme americane nu strică. Şi apoi, e bine să mai vedem, din când în când, cum stăm cu cea de-a şaptea artă pe bătrânul continent, mai ales că statisticile - în special cele referitoare la filmul francez - sunt, în ultima vreme, foarte optimiste. Astfel, după o destul de lungă perioadă de existenţă cenuşie, moralul cinematografiei franceze s-a remontat: frecventarea sălilor a depăşit 163 milioane de spectatori în 2000 (faţă de 155 în 1999), producţia naţională deţine 30% din piaţă (ajungându-se, în februarie 2001, chiar la procentul record de 60%!), iar investiţiile (esenţiale pentru vitalitatea producţiei) au crescut în 2000 cu 16% faţă de anul precedent. Dar, dincolo de cifre, ceea ce trebuie salutat este diversitatea ofertei, remarcată şi de spectatorii noştri prin programul Sărbătorii Filmului Francez din această toamnă: de la filmul de gen ("Harry, un prieten devotat"/"Harry, un ami qui vous veut du bien"/, "Cea mai bună speranţă feminină"/ "Meilleur espoir feminin"/) la filmul de autor ("Sub nisip"/ "Sous le sable"/, "Mulţumesc pentru ciocolată"/ "Merci pour le chocolat"/), de la filmul de actualitate, cu buget modest ("O chestiune de gust"/ "Le Gout des autres"/, "Nationale 7") la ampla frescă istorică ("Saint Cyr"). Nu poate trece neobservată nici o anume schimbare de aspect şi de tonus a filmului francez - reputat a fi, mai ales, un cinema de autor (intimist şi psihologic, adeseori mult prea literar), el cunoaşte la ora actuală explozia genurilor spectaculare şi de mare succes la public: filme de suspense ("Mulţumesc pentru ciocolată"), filme negre ("Harry, un prieten devotat"), filme horror ("Râuri de purpură"), filme fantastice ("Frăţia lupilor", ce se va difuza în curând pe marile noastre ecrane), filme de acţiune ("Taxi 2"). Un teritoriu ocupat, în mod tradiţional, de americani şi în care, actualmente, francezii inovează cu succes, aliind intriga complexă cu o mizanscenă de calitate. Să notăm, de asemenea, alături de "reciclarea" şi creativitatea bătrânilor maeştri (Claude Chabrol, de exemplu), nici infuzia de energie şi spirit novator a unei generaţii de tineri cineaşti (Luc Besson, Mathieu Kassovitz, Cedric Klapisch, Bruno Dumont, Dominik Moll, François Ozon, Robert Guediguian etc.) şi, nu în ultimul rând, afirmarea în forţă a unei întregi pleiade de cineaste tinere, fiecare dintre ele cu un stil şi un univers foarte personal (Tonie Marshall, Solveig Anspach, Agnes Jaoui etc.).

Un cinema vital, care practică fără complexe toate genurile, inclusiv (sau mai ales) cele populare, fără a-şi trăda, însă, angajamentul şi ataşamentul faţă de un cinema de autor, creator şi creativ, totodată - un cinema care, pentru mine, la Sărbătoarea Filmului Francez, s-a numit:
*"O chestiune de gust" - de şi cu Agnes Jaoui. "Supradotata" Jaoui (scenaristă, actriţă, producătoare), acum la debutul ei ca regizoare, abandonează căutările şi efectele de stil, scrie dialoguri şi partituri excelente pentru actori (de aici şi senzaţia de o anumită teatralitate a filmului său) şi recurge cu aplomb şi discernământ la acea acuitate plină de umor a observaţiei sociale şi la acea tandreţe pentru personaje, calităţi ce au făcut succesul unor filme ca "Un air de famille" al lui C. Klapisch sau "On connait la chanson" de Alain Resnais, unde Agnes Jaoui a fost scenaristă şi actriţă.
*"Harry, un prieten devotat" - de Dominik Moll cu Sergi Lopez şi Mathilde Seigner. Acest regizor n-a turnat decât două filme: "Intimité"(1993), o ecranizare rece şi sobră după nuvela "Mur" a lui Sartre, a fost un eşec comercial. După o tăcere de aproape şapte ani, "Harry..." a fost surpriza Festivalului de la Cannes 2000. Neliniştitor, dar şi cu acel aer familiar de "ceva deja ştiut", insidios şi straniu, alunecând pe nesimţite în fantastic, cu un scenariu impecabil şi bine ţinut în mână de regizor, acest film se află sub semnul lui Hitchcock şi al lui Polanski. Indiscutabil, Moll e un cineast ce nu trebuie pierdut din vedere!
*"Sub nisip" - de François Ozon. Iată cel mai provocator şi mai greu de catalogat dintre tinerii cineaşti francezi. După ce şi-a creat o solidă reputaţie de realizator de scurt metraje cu opere cinice având ca temă sexualitatea, debutează în 1997 cu lung metrajul "Sitcom", despre o familie incestuoasă, cu deviaţii şi transgresiuni de toate felurile. Aceleaşi obsesii şi în "Les amants criminels" (1998), un basm trash despre un cuplu de tineri asasini ţinuţi întemniţaţi de un căpcăun pervers. Foarte teatral şi rece în "Gouttes d'eau sur pierres brulantes" (1999), inspirat de o piesă a lui Fassbinder. Dar, succesul de critică şi de public îl cunoaşte cu adevărat prin filmul "Sub nisip" (2001), unde ne face să pătrundem în mintea unei femei (la 56 de ani, Charlotte Rampling face rolul carierei ei, plină de roluri interesante), constrânsă la un doliu imposibil de dispariţia soţului ei pe o plajă. Regizorul povesteşte toate acestea cu simplitate şi emoţie, practicând un cinema cu mare impact asupra publicului. Un cinema al afectelor şi nu unul, facil, al efectelor. Semn că François Ozon, acest copil teribil al filmului francez, s-a maturizat şi că are cu adevărat ce spune.