Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Zoom critic:
Bujor Nedelcovici de Alex. Ştefănescu


(Urmare din numărul trecut)

Un om de atitudine



Volumul Aici şi acum, cuprinzând eseuri, studii, polemici, însemnări de jurnal, interviuri, scrisori deschise – difuzate de scriitor prin mass-media în perioada 1970-1995 –, este convingător şi emoţionant. Nu sună a gol, ca atâtea alte volume de publicistică, ocazională şi convenţională, apărute după 1989. Îl citim, încă de la prima pagină, cu maximă atenţie, întrucât unele texte ne-au rămas în minte de pe vremea publicării lor în presă, când s-au remarcat prin gravitate şi printr-o bună credinţă rar întâlnită la noi.

Iar lectura întregului nu dezamăgeşte. Dimpotrivă. Prin însumare, textele disparate creează o atmosferă de responsabilitate susţinută, care le pune şi mai bine în valoare. Singurele secvenţe care displac sunt acelea în care scriitorul vorbeşte pe un ton solemn – şi uneori teatral-eroic – despre creaţia sa, despre menirea lui de creator etc. Evidenţiind însă o vanitate naivă, o lipsă de abilitate, şi aceste secvenţe contribuie la câştigarea încrederii noastre.

Primul compartiment al cărţii este constituit din texte scrise între 1987 şi 1995 la Paris. Înainte de căderea lui Nicolae Ceauşescu şi a comunismului, când Securitatea încă îşi putea trimite la Paris emisarii funeşti pentru a-i reduce la tăcere pe recalcitranţi, scriitorul are curajul să denunţe genocidul din România şi să culpabilizeze, în acelaşi timp, Occidentul pentru lipsa de energie a reacţiei sale:

„Nu departe de aici, în Europa, la trei ore de avion, un popor este pe cale de dispariţie, ca fiinţă biologică (copiii şi bătrânii mor de frig şi din lipsă de medicamente), dar şi ca fiinţă morală şi spirituală.

Două balene blocate în banchizele de gheaţă de la Polul Nord au fost salvate, dar rari sunt cei care au protestat când bisericile, mânăstirile sau monumentele care fac parte din patrimoniul artistic european au fost demolate în România. Şi acum este rândul satelor.”

Frazele, după cum se vede, sunt concepute astfel încât să aibă răsunet, ca dangătele de clopot în vreme de primejdie. Bujor Nedelcovici îşi foloseşte talentul literar pentru a-şi face auzit apelul.

Din Parisul lipsit de griji – sau lipsit, în orice caz, de mari griji –, scriitorul român urmăreşte cu înfrigurare ce se întâmplă în patria lui. Momentul prăbuşirii instantanee a uriaşului şi parcă fantomaticului edificiu al comunismului îi provoacă o bucurie violentă. Asemenea bucureştenilor care râdeau cu lacrimi şi se îmbrăţişau înnebuniţi de entuziasm pe străzi, Bujor Nedelcovici îşi exprimă fără reţinere fericirea de a trăi un asemenea moment:

„În ceea ce mă priveşte, aştept din 1945 această zi. Toată viaţa pentru ziua de azi! Nu-mi vine să cred că este adevărat şi nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să trăiesc, în sfârşit, aceste zile şi nopţi în care se naşte «tragica ieşire din cavernă»,

Poporul român a fost luat ca ostatic de un grup de răufăcători, de o familie de briganzi, închis într-o cavernă şi obligat să trăiască în întuneric, frig, minciună, umilinţă şi teroare. Au încercat să distrugă structurile de bază ale rezistenţei noastre morale şi spirituale. Au încercat să şteargă memoria, să aservească cultura, să anuleze religia. Au dărâmat satele, casele părinţilor noştri, bisericile şi mânăstirile.

Şi totuşi... uzurpatorii au eşuat în opera lor demoniacă.”



Trezirea din euforie



Tot Bujor Nedelcovici se numără însă – alături de Ana Blandiana, Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Octavian Paler – printre primii intelectuali români care se trezesc din starea de euforie şi descoperă impostura: foştii activişti ai PCR s-au substituit insurgenţilor autentici şi au preluat conducerea ţării. Iată un avertisment pe această temă publicat în ziarul Libération din 31 ianuarie 1990:

„După o lună de la insurecţia din 22 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale îşi schimbă brusc tonul, atitudinea şi intenţia. Ia o poziţie politică în flagrantă contradicţie cu declaraţiile anterioare. Va participa la alegerile din mai 1990: contestă deschis ideea de multipartitism pe care îl consideră demodat; interzice manifestaţiile populare în centrul Bucureştiului; interzice reprezentanţilor celorlalte partide politice să se exprime la televiziune; continuă să practice o anumită cenzură etc.”

În acelaşi mod, clarvăzător şi intransigent, Bujor Nedelcovici îndreaptă un deget rechizitorial asupra scriitorilor care s-au grăbit să se vândă echipei de foşti activişti ai PCR veniţi la conducerea României după 1989:

„Scriitorii n-au rămas uniţi, unii au continuat să aibă o poziţie de rezistenţă şi protest, alţii s-au raliat puterii după ce au fost numiţi în Academie, au primit posturi de răspundere, au devenit directori de reviste şi ziare, senatori sau ambasador al României la ONU. Puterea a «jucat bine» şi acum – desparte-i şi domină-i. Fiecare are un preţ. Şi mulţi s-au lăsat cumpăraţi.”

În sumar figurează şi texte cu un grad mai mare de elaborare, care ar merita un comentariu critic separat. Aşa este, de pildă, studiul Lecţia de scepticism a lui Cioran, a cărui apariţie – în octombrie 1990 în revista Esprit – reprezintă un moment important în înţelegerea operei filosofului. Spre deosebire de alţi exegeţi, care tratează această operă ca literatură, Bujor Nedelcovici o consideră un document existenţial.

În sfârşit, prezintă interes „dosarul” referitor la arhitectura din perioada comunistă. Pentru a spulbera îndoielile în legătură cu taxarea Casei Poporului ca un monument al prostului gust – îndoieli intenţionat şi vinovat întreţinute de cei implicaţi în construirea ei –, scriitorul compară „măreaţa ctitorie” cu cele mai cunoscute palate din Europa, făcând dovada unei impresionante competenţe în domeniu. De aceea, concluzia pe care o avansează are autoritate:

„Când stai în Piaţă, în locul unde se sfârşesc fântânile, pe axa ce leagă Bulevardul de Palat, trăieşti un singur sentiment: consternare. Te simţi strivit şi anulat ca fiinţă umană ce caută în jurul ei proporţii şi armonii în care să nu dispară şi în care să se regăsească pe sine.”

În acelaşi context, Bujor Nedelcovici enumeră sacrificiile impuse în mod iresponsabil populaţiei pentru construirea grotescului edificiu:„deplasarea forţată a unui mare număr de persoane din Capitală în cartiere mărginaşe, în blocuri neterminate şi fără apă sau curent electric; sinuciderea bătrânilor care au refuzat să-şi părăsească locuinţele în care s-au născut şi au trăit o viaţă întreagă; copiilor handicapaţi şi bătrânilor din azile li se reduseseră porţiile de mâncare încât mureau de malnutriţie; folosirea muncii forţate” etc.

„Dosarul”cuprinde şi o suită de documente mai puţin obişnuite: imagini ale unor clădiri dezafectate abuziv, pe care scriitorul le-a fotografiat pe ascuns, chiar în perioada sacrificării lor absurde în vederea construirii sumbrului palat.

Paginile scrise de Bujor Nedelcovici, chiar şi cele scrise stângaci, cu mâna tremurând parcă de înfrigurare, au dramatism. „Personajul” pe care ni-l imaginăm, în timpul lecturii, ca autor al lor seamănă nu cu Andrei Bolkonski, ci cu Pierre Bezuhov. În locul unei perfecţiuni princiare, lui i-a fost dăruită din naştere o dorinţă de perfecţiune care îl chinuieşte şi îl iluminează.



Don Quijote în luptă cu uitarea



Bujor Nedelcovici duce de mulţi ani, fără mare susţinere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-şi amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului. Ca şi Ana Blandiana, Cicerone Ioniţoiu sau Gabriel Liiceanu, el poate fi considerat un erou al luptei cu amnezia.

Stilul elegant şi ceremonios în care duce această luptă este inadecvat la metodele folosite de adversari. Scriitorul ni se înfăţişează ca un don Quijote al zilelor noastre, deopotrivă ridicol şi sublim, asemenea precursorului său din paginile romanului lui Cervantes. Şi totuşi, în timp, Bujor Nedelcovici va învinge, aşa cum a învins, după secole, cel puţin în plan simbolic, cavalerul de La Mancha.

În februarie 1997, la scurtă vremea după câştigarea alegerilor de către CDR, Bujor Nedelcovici a adresat o scrisoare deschisă lui Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, cerându-i să iniţieze un proces moral al comunismului, cu valoare simbolică, în râdul profesioniştilor scrisului. El şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru a nu fi acuzat că doreşte o „vânătoare de vrăjitoare”:

„În noaptea de 17 noiembrie 1996, România a trăit un eveniment de răscruce. Actul fondator al unei noi societăţi. După o jumătate de secol de comunism totalitar şi despotic, poporul român a ales schimbarea şi nu continuitatea, claritatea şi nu ambiguitatea.

Uniunea Scriitorilor nu poate să iniţieze o «vânătoare de vrăjitoare» şi nici să se transforme într-un tribunal care să judece şi să condamne scriitorii care au slujit cu fidelitate vechile regimuri politice – 1945-1989 şi 1990-1996. Dar Uniunea Scriitorilor poate să aleagă un «Comitet de onoare», format din scriitori care nu au colaborat cu puterea politică comunistă şi să analizeze cele patru mari perioade de oportunism din literatura română: «Oportunismul explicabil: 1950-1964», «Oportunismul naiv, dar vinovat: 1964-1971», «Oportunismul ruşinii: 1971-1989», «Oportunismul pervers: 1989-1996».

Imaginaţi-vă, domnule preşedinte, că în Germania un scriitor ar mai face şi acum elogiul lui Hitler! Ei bine! La noi a fost posibil! şEste vorba de elogierea lui Nicolae Ceauşescu, n.n.ţ”

Cu toate aceste nuanţări, semnatarul scrisorii deschise a fost tratat ca intransigent indezirabil, iar propunerea lui a fost respinsă sau ignorată de scriitori.

Bujor Nedelcovici nu ezită să se pronunţe în probleme la a căror simplă enunţare alţi intelectuali se fac palizi şi nu mai scot un cuvânt, ca pe vremea când erau obsedaţi de microfoanele instalate peste tot de Securitate. În Jurnal infidel. Ieşirea din exil (1992-1997), 2002 există numeroase dovezi ale acestui curaj, practicat cu candoare:

„În «Ţara de Foc» de unde am plecat, cuvintele erau hărţuite, interzise, arestate. Nu era voie să scrii: biserică, Dumnezeu, sex, orgasm... Aici, în «Republica lui Bouvard şi Pécuchet», cuvintele sunt cenzurate şi monopolizate de «gândirea unică». Cuvinte tabuizate. Nu se admite decât într-un anumit sens folosirea cuvintelor genocid (înlocuit cu expresia «epurare etnică») sau lagăr de exterminare. Este de preferat să nu se compare cele două sisteme totalitare: nazismul (specific prin rapiditatea distrugerii de vieţi omeneşti) şi comunismul (specific prin amploarea şi durata în care au fost ucişi oameni), două fenomene comparabile chiar dacă nu sunt identice.

Nu este recomandată analogia între exterminarea locuitorilor din Sarajevo cu cea din Varşovia din timpul celui de-al doilea război mondial.

Câţi ştiu că lagărul de la Büchenwald a fost mai întâi folosit de nazişti, iar după război de sovietici şi de comunişti, pentru condamnaţii politici din Republica Democrată Germană? Pe masa mea de lucru am o statuetă cu trei maimuţe. Una ţine mâinile în dreptul gurii, alta îşi ascunde ochii şi alta îşi astupă urechile. Parcă ar spune: «Nu vorbesc! Nu văd! Nu aud!»

Păstrez statueta pe masă tocmai pentru a nu uita – zi de zi – că în tot ce gândesc trebuie să fiu contrariul acestui simbol.”



Procuror, avocat şi judecător



Strădania de a face de unul singur procesul comunismului, sub o ploaie de insulte, râsete batjocoritoare şi ameninţări, este şi mai evidentă în Tigrul de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea, 2003, carte plină de dramatism, care ar trebui să zguduie conştiinţele (dacă, bineînţeles, ele ar exista). Scriitorul şi-a studiat, pagină cu pagină, propriul dosar de la Securitate (de pe vremea când era dat sub urmărire şi desemnat prin numele „Nica”), a transcris diverse documente şi le-a adăugat comentarii cu caracter confesiv-eseistic. Cu excepţia unor pasaje de filosofare în stilul teatral, deja binecunoscut, al lui Bujor Nedelcovici, volumul are un suflu patetic şi o forţă expresivă care nu pot fi, decât de către cei interesaţi, minimalizate. Nu este vorba de un simplu dosar comentat, ci de o sinteză, în care documentele şi ideile se pun în valoare reciproc, de un apel deznădăjduit către cei care nu vor să vadă şi să audă, de o ardere, la scenă deschisă, a autorului pe rugul dorinţei lui obsesive de a (se) spune adevărul.

Bujor Nedelcovici face şi un istoric al Securităţii, evocând instituţii similare din diverse epoci şi culturi, reflectează asupra cauzei oprimării oamenilor de către oameni, consemnează reacţiile provocate de demersul său în rândurile scriitorilor. Unii dintre aceştia îl consideră un spirit intolerant, care se erijează în procuror dintr-un fel de cruzime înnăscută. Nimic mai departe de adevăr. În realitate, el este, simultan, şi procuror, şi avocat al apărării, şi judecător, străduindu-se mereu să-i înţeleagă pe cei vinovaţi, să găsească circumstanţe atenuante, să ajungă la concluzii care să nu nedreptăţească pe nimeni. Şi joacă aceste roluri – pentru care nu are de altfel vocaţie – numai pentru că în lume nu s-a constituit, şi probabil nu se va constitui niciodată, un tribunal de la Nürnberg al comunismului.

Bujor Nedelcovici suferă cumplit descoperind că printre colaboratorii Securităţii care i-au supravegheat fiecare mişcare sau au încercat să-l influenţeze în luarea unor decizii conform ordinelor primite se numără şi unii cunoscuţi ai săi. În mod special îl afectează lipsa de loialitate a unui prieten, I. M., pe care fusese întotdeauna sigur că poate conta. Îi menţionează numai iniţialele numelui şi prenumelui, ca să nu-l rănească prea mult şi, în acelaşi timp, ca să nu distrugă un prestigiu, pentru că I. M. nu este un oarecare:

„Cum să scrii despre un prieten, scriitor cunoscut, ziarist, critic, autor a mai multor volume, care vorbeşte la posturile de radio din ţară şi din străinătate, face parte din colegiul de redacţie a mai multor reviste din Bucureşti şi provincie?... Cum să scrii şi în acelaşi timp să nu ai sentimentul că «ridici piatra», că jigneşti un coleg, că defăimezi şi calomniezi?... Am încercat tot ce a fost posibil pentru a afla motivele prezenţei lui în dosarul de Securitate. Am lăsat timpul să treacă, nopţile să-mi fie bune sfătuitoare şi, iată, acum sunt nevoit să scriu despre cel care mi-a fost prieten timp de 44 de ani.”

În continuare, reproduce o „notă de analiză” întocmită de „căpitan Florea Lucian”, aflată în dosar:

„De la ultima analiză până în prezent s-a realizat principala sarcină a acţiunii informative, respectiv prevenirea angrenării lui Bujor Nedelcovici în acţiuni protestatare de către elemente ostile din emigraţie sau din ţară ca urmare a speculării măsurii luate (înlocuirea din funcţia de secretar al Biroului Secţiei de Proză de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti), după publicarea ilegală în Franţa a romanului Al doilea mesager. În cadrul a două emisiuni de radio, Europa Liberă a prezentat elogios cartea cu scopul evident de a asigura publicitatea autorului şi platforma în eventualitatea recurgerii la acţiuni protestatare. Pentru a nu i se crea sentimentul de marginalizat sau persecutat în ţară, în timp ce propaganda ostilă din exterior încearcă să-l sensibilizeze, prin direcţia I-a s-a realizat o punere de acord cu conducerea Uniunii Scriitorilor pentru a fi solicitat în diverse manifestări culturale. Nu s-a reuşit o antrenare a lui în acest sens dată fiind perioada de vară când practic activităţile de la Uniune au încetat. De altfel, chiar obiectivul a stat aproape întreaga perioadă estivală în satul «2 Mai» de pe litoral împreună cu amanta sa (R.T.), studentă la Facultatea de Filologie. Acolo a avut contacte cu criticul literar I.M. cu care se află în relaţii de prietenie. Acolo i-a relatat că a primit o invitaţie pentru a participa la un congres «Spaţiul cultural european”, dar nu i s-a aprobat deplasarea de către C.C.T.S. Ceea ce l-a surprins pe I.M. este faptul că nu i-a spus nimic despre cererea mai veche de plecare în vizită la fratele din Elveţia, în condiţiile în care de obicei îi confesează tot felul de probleme.”

Să afli că prietenul apropiat căruia îi confesai „tot felul de probleme” în atmosfera de vacanţă de la 2 Mai se ducea apoi la Securitate şi raporta ce informaţii a reuşit să obţină de la tine – iată o revelaţie care nu poate fi decât dureroasă. Bujor Nedelcovici mărturiseşte, de altfel, ce a însemnat pentru el tardiva descoperire:

„După lectura acestor pagini, recunosc că am fost descumpănit, cu sufletul obosit, bolnav şi mintea rătăcită.”

Nici urmă de Robespierre în această declaraţie. Este vorba doar de un om care trăieşte o dramă şi, bineînţeles, de un scriitor care ştie să se folosească de cuvinte pentru a face cunoscută această dramă şi altora.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara