Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
BUJOR NEDELCOVICI: „Nu am scris niciodată un roman vădit autobiografic“ de Nicolae Manolescu


Nicolae Manolescu: Aţi publicat în ultimii ani şapte volume de Opere, fapt nu tocmai obişnuit în aceste vremuri de criză. Din păcate, vremurile şi-au luat revanşa: despre Opere s-a scris destul de puţin şi de nesemnificativ. Aveţi o explicaţie pentru neatenţia cu care, ca şi celorlalţi romancieri din generaţia Dvs., vă este tratată opera de-o viaţă de către critica actuală? Dacă vorbim de cititori, ştiţi şi câte exemplare a vândut curajosul Dvs. editor?

Bujor Nedelcoviri: După publicarea Operelor complete (şapte volume) nu m-a surprins că „s-a scris destul de puţin şi nesemnificativ" şi nici modul cum a fost „tratată opera de-o viaţă". Nu cunosc prea bine tinerii critici, dar câţiva s-au afirmat în diverse reviste literare din Bucureşti şi din provincie. Au apărut mai multe monografii ale scriitorilor clasici şi contemporani, dar tinerii sunt interesaţi de o critică de întâmpinare, şi mai puţin de o analiză exhaustivă a operei unui autor. Există o preocupare pentru literatura actuală cu subiecte interzise parcă în '89 (eroticul, aventura, umorul, divertismentul) şi unii dintre ei consideră literatura dinainte de '89 depăşită şi cu multe compromisuri în raport cu puterea politică.

Şi atunci, de ce am vrut să public Opere complete? Am simţit o datorie de conştiinţă pentru a avea o reprezentare concretă a unei aventuri care a început acum 40 de ani, dar nu în ultimul rând un gând îndreptat către cititorii mei cu care mă întâlnesc foarte des şi în diferite locuri.

Niciodată nu am cerut sau aşteptat cronici favorabile şi uneori nu am trimis cărţile criticilor pentru a nu insinua că vreau să scrie despre ele. Nu am întreprins nimic pentru a dobândi premii literare sau titluri onorifice - în străinătate sau în ţară -, dar atunci când le-am primit, le-am acceptat cu plăcere. Nu am avut o strategie de afirmare (relaţii, prietenii, apartenenţa la grupuri de influenţă) şi, în plus, în polemicile avute „m-am răfuit cu toţi şi cu toate", care mi-au atras antipatii multe şi chiar insulte.

Am cunoscut „Franţa profundă" invitat de Mediateci, Facultăţi, Biblioteci şi Cercuri de lectură. Niciodată nu am fost invitat de prietenii mei, profesorii de la Facultatea de Litere din Bucureşti sau din provincie, pentru a mă întâlni şi cunoaşte studenţii. Şi atunci, de ce ne mirăm că scriitorii generaţiei '60 - '70 sunt mai puţin cunoscuţi? Nu l-am întrebat pe Dl. Mihai Penescu - directorul Editurii ALL-ALFA - câte exemplare a vândut din Opere complete. Important este că un editor a avut încrederea, perseverenţa şi fidelitatea de a publica pentru prima dată în ţară Operele complete ale unui scriitor în viaţă. Este un exemplu mai puţin remarcat în presă, dar demn de urmat şi de alte edituri care sunt interesate nu numai de. câte exemplare vor fi vândute.

Dosarul de presă cu articolele şi cronicile publicate în Franţa, Statele Unite, Canada, Olanda şi Italia este mai voluminos în comparaţie cu cel din România.

Romanul Al doilea mesager-interzis de cenzura din ţară - a fost publicat la Paris şi cronicarii l-au plasat pe linia utopiilor negative ale lui Huxley, Orwell şi Zamiatin. Romanul a fost premiat în Franţa şi Statele Unite, dar în ţară nu s-a bucurat decât de o cronică sau două. Într-o recentă Istorie a literaturii un critic a remarcat că romanul Al doilea mesagerare „o asemănare izbitoare cu 1984al lui Orwell." Este demn de precizat că, în 198788, când am început să scriu cartea, nu citisem romanul lui Orwell, pentru simplul motiv că era interzis în România, iar eu nu-l procurasem pe căi clandestine. În schimb, Monica Lovinescu, într-o emisiune radio din 2003, a considerat de actualitate romanul şi a spus că este o „Apocalipsă
după comunism".

În rest, nu mai aştept nimic şi nu mai am nici o iluzie.

N.M: Ce rol joacă amintirea personală în romanele Dvs.? Nu doar în cele vădit autobiografice, dar şi în celelalte?

B.N: Amintirea personală a jucat - cum era firesc - un rol important în scrierile mele şi am fost mereu „în căutarea timpului trecut".

Nu am scris niciodată un roman „vădit autobiografic". De unde această impresie? Nu am făcut confuzia dintre biografie, memorii, jurnal şi ficţiune. Cum mi-aş fi îngăduit să spun: „Viaţa mea este un roman"?

Întotdeauna am plecat de la un fapt trecut pe care l-am transfigurat în imaginar şi ficţiune. Câteva exemple... În romanul Ultimii, am pornit de la anumite împrejurări cunoscute din familie (ultimii burghezi), dar romanul s-a ridicat la o analiză generală a unei generaţii care trăia într-o epocă istorică sinonimă cu o „colonie penitenciară". Nimeni din familia mea nu a comis o crimă imaginară, însă crima a aparţinut doamnei Rovenţa, suspectată de poştaşul Petran. În romanul Zile de nisip, pretextul a fost furtul hainelor de pe plaja de la Mamaia. Dar ancheta a aparţinut doctorului Cristea, care l-a acuzat pe nedrept pe tâmplarul Vasile Mihăilescu, iar acesta, în cele din urmă, l-a ucis pe doctor. Dacă această întâmplare strict personală - furtul hainelor - nu s-ar fi ridicat la rangul de simbol social (raportul dintre dominator şi dominat), poate nu s-ar fi sesizat Geniul Carpaţilor care a interzis adaptarea cinematografică. Nu m-a surprins faptul că regizorul filmului a uitat că a fost scris un scenariu şi că a existat un scenarist. La fel s-a întâmplat şi cu romanul Cartea lui Ian Înţeleptul, care a plecat de la o falsă epidemie anunţată de autorităţi pe plaja de la 2 Mai, pentru a-i alunga pe nudişti. Romanul a transfigurat acest fapt banal şi a ajuns la „un lagăr de concentrare înconjurat de sîrmă ghimpată" în care tiranul Ian Înţeleptul i-a provocat pe supuşi să-l ucidă, pentru a redobândi ideea de libertate. În timp ce scriam romanul, mă întrebam Cine este acest Ian?", dar niciodată nu am afirmat - cum a susţinut un critic - că este Christos. Un singur critic a remarcat „mitul christic", dar alţi critici l-au contestat în favoarea lui Vargas Llosa din Războiul sfârşitului lumii. Numai Llosa are dreptul de a trata mitul christic. La fel s-a întâmplat şi când am scris romanul Dimineaţa unui miracol, dar să ne oprim aici.

N.M: Philip Roth susţine că un romancier nu scrie niciodată despre el însu[i sau despre personaje reale. Le imaginează, atât personajele, cât [i împrejurările. Le pune în scenă, cum spune el însu[i. Până la ce punct Dvs. sunteţi Iustin din trilogie? De la ce punct înainte, Iustin este un actor independent de autorul piesei?

B.N: Să admitem că Iustin Arghir din romanul Somnul vameşului sunt eu, aşa cum alt scriitor -păstrând proporţiile - a spus: „Eu sunt Madame Bovary". Contele Robert de Montesquiou a fost modelul principal al baronului Charlus din A la recherche du temps perdu. Personajul Marcel din A la recherche... nu este cumva Marcel Proust? Şi totuşi. ancheta lui Iustin Arghir în familie pentru a afla de ce este „vinovat fără vină" aparţine personajului, niciodată nu i-am întrebat pe cei din familie pentru a afla povestea vieţii lor. Mi s-a reproşat că nu seamănă cu destinul lor. O mătuşă mi-a spus: „De unde ai ştiut că Lizica a avut un amant? Ţi-a spus ea?" „Nu am vorbit niciodată cu ea şi nu cred că mi-ar fi mărturisit un adulter", i-am răspuns amuzat.

În romanele lui Philip Roth -Sabbath's Theater şi în special în Complexul lui Portnoy am găsit amănunte din viaţa comunităţii evreieşti de la New-York, căreia îi aparţine. Am putea să confundăm romanele cu viaţa lui? Ar fi o listă prea lungă pentru a-i evoca pe toţi scriitorii ruşi, europeni sau americani implicaţi în anumite împrejurări istorice: Apollinaire (Primul Război Mondial), Orwell şi Malraux (Războiul din Spania) sau Soljeniţîn (Al Doilea Război Mondial), care au servit doar ca pretext pentru operele literare. Soljeniţîn a trecut de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici la Gulag sau Roata Roşie.

Este de preferat ca un critic să nu cunoască prea multe amănunte din viaţa unui scriitor, pentru că este dificil să disociezi evenimentele trăite de el şi „viaţa cărţilor".

N.M: Ceea ce aţi scris în ultimii ani, mai ales eseuri, ca şi caracterul acestora (inclusiv Un tigru de hârtie) mă face să cred că pariaţi din ce în ce mai puţin pe literatură ca ficţiune şi din ce în ce mai mult pe literatură ca mărturie. Ar trebui să interpretăm acest pariu ca o întoarcere la memorie, aceea care încărca odinioară bateriile trilogiei, după ce aţi parcurs drumul de la ficţiunea socială la parabola politică?

B.N: Nu am abandonat literatura, dar după ce am scris 14 romane era firesc să mă îndrept şi spre alte domenii în care să cunosc şi să înţeleg „fiinţa în timpul istoric". Am scris eseuri, polemici în care „m-am răfuit cu toţi şi cu toate" şi care mi-au adus multe insulte şi defăimări.

Un tigru de hârtie nu este o întoarcere la memorie sau o mărturie, ci o analiză a Dosarului de Securitate (800 de pagini) în care am încercat să aflu originile şi modelele care au stat la baza acestui fenomen care a terorizat viaţa oamenilor şi societatea românească timp de aproape 50 de ani (vom reveni).

N.M.: Moralismul din cărţile pe care le-aţi publicat după 1989 exista şi în cele dinainte. Mai puţin evident. Sunteţi con[tient de pericolul de a nu vă mai trata personajele - inventate sau reale - cu aceeaşi obiectivitate ca înainte?

B.N: Un roman nu se scrie cu bune sau cu rele intenţii şi uneori Satana priveşte peste umărul scriitorului paginile albe şi asteaptă zămislirea personajelor. Încerc să-mi amintesc în ce roman am păcătuit să fiu moralist? În Somnul vameşuluilustin Arghir ajunge la urmă notar. În Al doilea mesager revolta în genunchi a scriitorului Danyel Raynal se termină cu cedarea în faţa Guvernatorului căruia îi scrie discursurile. În Îmblânzitorul de lupi Iosif dispare din colonia exilaţilor.

Nu vreau să evoc faptul că de la filosofia greacă şi până la cea germană, Frumosul reprezenta Binele. Dar şi Răul poate ilustra Binele şi, uneori, Urâtul poate fi considerat Frumos, cum este cazul în pictură.

Şi atunci, de unde această impresie că romanele mele sunt moralizatoare, precum filmele americane cu happy-end în care hoţii sunt prinşi de vardişti? Poate această impresie rezultă dintr-o lectură rapidă a romanelor, dar şi de la un transfer subtil şi neprevăzut al acuzaţiilor unor scriitori cu care am polemizat. Iată câteva exemple: „patos justiţiar, fervoare justiţiară, necruţător chestor moral" şi „neîmblânzitul justiţiar, sumbru, inchizitorial". Într-o recentă Istorie a literaturii am fost calificat drept „un masochist al scormonirii trecutului şi un intransigent, gata să se răfuiască cu toţi şi cu toate". Dacă adăugăm cuvintele „preţios, justiţiar, chestor moral" şi „intransigent", poate uşor să rezulte că sunt moralist şi că romanele mele sunt moralizatoare.

N.M.: Sunteţi un bun povestitor. Unele din romanele Dvs. au intrigă şi chiar suspans poliţist. Altele, tot mai des, preferă relatării comentariul. De ce aţi simţit nevoia, în Un tigru de hârtie, o carte care putea fi sută la sută „documentară", să refaceţi, de exemplu, istoria instituţiilor de Securitate? Ca romancier, n-ar trebui să vă pasioneze viaţa a[a-zicând brută mai mult decât opiniile [i teoriile? Nu simţiţi, în definitiv, nevoia să mai scrieţi o poveste simplă, „banală", fără filosofie [i fără morală?

B.N: Dacă Un tigru de hârtie ar fi fost un roman de autoficţiune sau „sută la sută documentar", ar fi însemnat să reproduc rapoartele ofiţerilor de Securitate şi notele informative ale colaboratorilor. Viaţa brută din Dosarul de Securitate era pierdută într-o mulţime de rapoarte de urmărire la edituri, case de filme, mijloacele tehnice de ascultare şi înregistrare a convorbirilor telefonice (400 de pagini), toate amestecate într-un conglomerat în care cititorul s-ar fi rătăcit şi l-ar fi abandonat. Am citit de trei ori dosarul şi abia la urmă am reuşit să-i descopăr liniile de rezistenţă şi să organizez acel amalgam inform de sute de pagini.

În timpul lecturii m-am întrebat unde şi când s-a născut această instituţie criminală şi cine a fost modelul modelului? Am pornit de la Inchiziţie (Torquemada), am trecut prin Revoluţia Franceză (Teroare şi cele două ghilotine, una la Paris şi alta în provincie), am ajuns la Revoluţia bolşevică (Teroare roşie) şi m-am oprit la exportul sovieticilor în România, dar executat cu eficienţă piteşteană de către români.

De ce nu s-a remarcat partea documentară şi structurarea pe capitole: edituri, cinematografie, informatori identificaţi şi neidentificaţi, lista ofiţerilor de Securitate, până la paginile de documente şi fotografii? Oare explicaţia se ascunde în faptul că lectorul s-a oprit la primele pagini şi nu a mai avut răbdarea să ajungă şi la. fotografii? O altă explicaţie ar fi că în dosar am găsit şi scriitori care au fost informatori, fapt de neacceptat de cei care i-au protejat în articolele publicate în Polemici (Opere complete, vol. 7). Există scriitori care au avut relaţii bune cu Dumitru Popescu Dumnezeu, Vasile Nicolescu, Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu, iar după '89 cu Iliescu şi Băsescu. Sunt echidistanţi, dilematici, simpatici, au urmărit o carieră literară şi politică şi nu au avut o atitudine, convingere şi caracter. În plus, se laudă că nu s-au certat cu nimeni. Toţi au dreptate, având abilitatea de anghilă care se strecoară din mână când vrei s-o prinzi.

Au fost puţine cărţi consacrate arhivelor secrete ale instituţiilor poliţieneşti. Putem să-i amintim pe Timothy Garton Ash (Foloasele prigoanei), Stelian Tănase (Acasă se vorbeşte în şoaptă), şi Un tigru de hârtie. Sunt convins că şi alţi scriitori se vor consacra acestui domeniu şi vor intra în „Pivniţele Vaticanului securist".

N.M.: Are dreptate acela[i Philip Roth să spună: „Nu eu, ci personajele mele trec prin situaţii extreme". Cu alte cuvinte, romancierului american nu i se pare important ca autorul să fie acela care trece prin situaţii extreme, ci ca el să [tie să-[i pună personajele în astfel de situaţii. Vă întreb, dacă nu sunteţi ispitit să uitaţi situaţiile extreme pe care le-aţi trăit Dvs. în[ivă, începând încă din adolescenţă (familie roscrisă social, jurist respins de sistem, liber-profesionist într-un regim de bugetari, exilat si reîntors într-o lume care întârzie să vă recunoască) si să imaginaţi personaje complet diferite, obligate să facă, ele, faţă trecutului.

B.N.: Întrebarea revine obsedant asupra memoriei, a trecutului, a istoriei personale din care nu am reuşit să mă smulg în favoarea unor „personaje complet diferite, obligate să facă, ele, faţă trecutului". Iau la întîmplare romanul Al doilea mesager în care Danyel Raynal parcurge viaţa în sens contrar decât al meu. El se întoarce în insula Belle Isle, iar eu am plecat în exil din insula Belle Isle, Insula Victoriei. Oare am scris eu discursurile unui dictator? Semăna viaţa mea cu o utopie negativă, parabolă sau alegorie? Sau doctorul Cristea din Zile de nisip seamănă cu mine, şi am avut eu porniri tiranice până la distrugerea unui individ? Dar de unde porneşte această impresie că „situaţiile extreme pe care le-am trăit" revin mereu în romanele mele? Dacă s-ar fi făcut o lectură ce ar fi depăşit Somnul vameşului în care se pot găsi anumite amănunte din viaţa mea, atunci nu s-ar fi rămas la impresia că sunt preocupat de anumite împrejurări autobiografice. Recunosc că nu ar fi fost o lucrare simplă pentru a citi 15 romane care însumeaza 1000 sau 2000 de pagini. Nu ar fi fost o treabă uşoară; cere timp, răbdare, interes şi înţelegere. Dar în lipsa acestor virtuţi, se poate face o interpretare eronată.

N.M.: Ce v-a determinat sa va consacraţi o parte din timp filosofiei? Citiţi filosofie dintotdeauna sau e un interes de data recenta? Credeţi ca acest interes v-a influenţat literatura în bine sau în rau?

B.N.: Filosofia nu face nici bine şi nici rău literaturii, aşa cum un personaj din Molière se întreba dacă este bine sau rău să frecţionezi cu alifie un picior de lemn.

Am fost interesat de filosofie (iubirea de înţelepciune a Zeiţei Sofia), dar şi de istorie, teologie, nu zic şi de pictură. Când închid ochii vad pereţii unde se află tablourile Primăvara şi Naşterea lui Venus ale lui Boticelli de la Galeria Uffizi din Florenţa.

Muzica face bine sau rău literaturii? Gide a scris Notes sur Chopin şi Le prelude en ré mineur, iar Proust în À la recherche du temps perdu a evocat Mica sonată a lui Vinteuil. Au făcut bine sau rău Gide sau Proust?

Maurice Merleau-Ponty şi în special Gilles Deleuze au căutat sensurile filosofice în opera lui Proust (Proust et les signes) precizând că literatura nu copiază realitatea, dar explorează modurile individualităţii concrete şi propune noi maniere de a simţi lumea în devenire A făcut rău sau bine
Proust că l-a inspirat pe Gilles Deleuze în analiza lui?

În ultimul timp m-a preocupat muzica de jazz. Pentru că nu ştiu să cânt la nici un instrument, am scris romanul Provocatorul în care Guy este un cântăreţ de jazz la pian şi fost jurnalist în războiul din Algeria - aceste amănunte infirmă încă o dată că romanele mele ar fi „vădit autobiografice". Cum este posibil ca un scriitor să nu treacă prin filosofii greci, latini sau germani? Sunt trei ruguri care ard în continuare: Socrate, Isus şi Jeanne d'Arc. Drumul cunoaşterii a început la Jerusalim, a continuat la Atena şi a ajuns la Roma. Oare cultura nu este o condiţie sine qua non pentru un scriitor autentic?

N.M.: Romanele Dvs. cele mai importante nu denota un spirit religios pronunţat. Totuşi, religiozitatea pare sa va inspire în câteva din romanele mai noi. Aţi devenit credincios sau aţi fost dintotdeauna? Ca şi filosofia, religia ajuta imaginaţiei literare? Stiţi ca, devenit religios la bătrâneţe, Tolstoi n-a mai scris nici o capodopera.

B.N: Sunt persoane practice pe care le invidiez pentru că sunt interesate numai de real şi realitate (acum şi aici), nu sunt pândite de ispita transcendentului (au-delà) şi nu sunt preocupate de misterul naşterii, al vieţii şi al morţii. În special al morţii... Dar şi de negânditul gândit şi grăit, inefabilul, misterul şi miracolul. Sunt credincios, dar pândit şi bântuit în fiecare zi de îndoială. Cred Doamne, ajută necredinţei mele. Cum să nu cunoşti revelaţia avută de Sf. Pavel pe „Drumul Damascului"? Cum să nu citeşti Confesiunile Sf. Augustin care printr-o iluminare într-o grădină din Milano a auzit o voce: „Tolle, legge. Tolle, legge." „Ia şi citeşte." Cum să nu te preocupe „Pariul lui Pascal"? Sau să nu fi auzit de Lao-Tzi care a fost scriitor, arhivar al regelui şi iniţiatorul Taoismului?

Revenim la întrebarea: filosofia sau religia ajută imaginaţiei literare? Cu cât un scriitor este mai cultivat şi simte că dincolo se află un „domeniu mântuit" pe care nu-l confundă cu poezia sau romanul, cu atât universul de inspiraţie este mai elevat.

Dacă Tolstoi a devenit religios la bătrâneţe şi nu a mai scris nici o capodoperă, exemplele contrare sunt numeroase: Dostoievski (Demonii - Spovedania lui Stavroghin şi La Tihon) , Paul Claudel (pact mistic), François Mauriac, Georges Bernanos (catolic intransigent), Hermann Hesse etc. Thomas Mann a scris la 70 de ani trilogia Iosif şi fraţii săi inspirată din Biblie. Nu cumva este o capodoperă?

N.M.: Când aţi început să scrieţi literatură, aţi avut un model? Dar în anii din urmă? Există un scriitor
pe care l-aţi descoperit târziu şi care v-a marcat?

B.N: Când am citit scriitorii ruşi, francezi sau americani, nu mi-am ales un model literar dintr-un reflex artistic şi nu am simţit nevoia să spun „Să scriu şi eu ca Flaubert". Singura lecţie învăţată de la ei a fost să nu mă plictisesc şi să nu-i plictisesc pe cititori. Scriu fără plan, note, fişe sau scheme. Am folosit diverse tehnici, precum romanul în roman, jurnalul în roman sau personajul scriitor care vrea să afle cum se scrie un roman. Trăiesc o dublă curiozitate şi aventură: în raport cu mine şi cu personajele pe care le zămislesc, dar care uneori îşi arogă libertatea de a merge pe picioarele lor, eu fiind un simplu scrib sau copist care aude glasurile lor. Nu am fost contagiat de realismul socialist, noul roman, onirismul sau romanul autoficţional. Nu am nici un merit! Refuzul a fost dăruit de har sau graţie care mi-au rezervat plăcerea şi bucuria de a fi eu însumi.

Am fost preocupat de lumea magică a ficţiunii care se deschide în faţa personajelor cu o psihologie complexă, uneori contradictorie, de o intrigă semi-poliţistă şi un final deschis care să invite cititorul să continue romanul după ce a închis coperţile.

În ultimul timp am citit puţine romane, dar am fost curios să aflu despre ce şi cum scriu câţiva autori: Amélie Nothomb, Catherine Millet, Serge Doubrovsky, Marie Pullet Doux etc. Este o literatură a „eternului moi" dominată de érotisme, narcissisme, nombrilisme, şi uneori lipsită de o tematică interesantă şi pasionantă.

N.M.: Într-un anumit fel, preferinţa Dvs. din ultima vreme pentru mărturie nu se regăseste în romanele recente ale generaţiei '60. Nici chiar în cele mai recente romane ale Dvs. pe care le-aţi scris în exil sau după aceea. Consideraţi că ficţiunea nu e pe deplin compatibilă cu mărturia despre o epocă si despre o lume?

B.N: În prefaţa romanului Somnul vameşului am scris: „am fost martorul unei epoci. Sunt obligat să-mi depun mărturia". Cu o singură condiţie: mărturia să fie transfigurată artistic şi trecută prin filtrul imaginarului şi al ficţiunii. Altfel, rămâne o mărturie în faţa unui notar sau a unui tribunal. Un roman construieşte o altă lume decât cea din realitate, dar care stă în faţa noastră ca o catedrală sau răsună melodios ca o simfonie. Poate romanul să fie construit din fragmente - cioburi de sticlă colorate -, dar autoficţiunea trebuie să se adune într-un sens global şi artistic.

N.M.: Veţi mai scrie un roman? Sau măcar o povestire?

B.N: Vreau să scriu o poveste simplă, fără trecut, fără memorie, fără moralism, fără filosofie, fără religie, fără bla-bla, fără... I-am găsit titlul. Nu trăia decât pentru o pisică. Nu ştiu cine va vorbi primul, stăpânul pisicii sau pisica, deoarece nu cunosc graiul necuvântătoarelor! Aristotel în Poetica era de părere că „rolul poetului este de a spune nu ceea ce s-a petrecut cu adevărat, ci ceea ce s-ar fi putut întâmpla în conformitate cu asemănarea şi necesitatea". Aoleo! Iarăşi un filosof.