Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Caietele timpului de Sorin Lavric

La tîrgul de carte Bookfest a fost lansat cel de-al treilea volum din opera lui Alexandru Dragomir. În comparaţie cu Crase banalităţi metafizice (2004) şi Cinci plecări din prezent (2005), volumul acesta, intitulat Caietele timpului, reprezintă der Schlußstein (cheia de boltă) a operei filozofului român. Vreme de mai bine de 50 de ani de zile, începînd din anul 1948 şi mergînd pînă în pragul anului 2000, Dragomir a avut o singură temă predilectă de gîndire: timpul. Şi a fost pînă într-atît de preocupat de această problemă încît, disecînd-o, urmărind-o şi analizînd-o în toate amănuntele, a umplut zeci de caiete cu însemnări şi reflecţii pe marginea ei. Strînse la un loc între coperţile aceleiaşi cărţi, aceste însemnări au dat naştere Caietelor timpului.

Sînt cel puţin două motive pentru care Caietele timpului îţi atrag atenţia. Primul motiv este acela că, intrînd în atelierul intim al gîndirii sale, îţi dai seama cît de interiorizat a înţeles acest om să-şi trăiască viaţa. Puţini oameni au purtat o mască atît de eficientă ca autorul din mintea căruia s-au născut aceste caiete. Pur şi simplu Dragomir s-a înfăţişat cunoscuţilor cu un al chip decît cel pe care îl avea în singurătatea camerei de lucru. Iar în privinţa însemnărilor sale, filozoful a tăcut cu încăpăţînare, nepomenind nimănui de obiceiul pe care îl avea de a-şi nota în scris gîndurile. Şi pentru că nimeni dintre apropiaţii săi nu a bănuit modul în care îşi petrecea orele de solitudine, tocmai de aceea despre Dragomir ai fi putut crede orice, dar în nici un caz că scrie. De pildă, ai fi putut crede că citeşte din acea obişnuinţă pe care, dacă ai apucat s-o capeţi pînă la o vîrstă, după aceea o vei exersa de la sine, în virtutea unei deprinderi ce nu mai are nevoie de imboldul impus al unei voinţe culturale, sau ai fi putut crede că, în orele libere, se plimbă lăsîndu-se în voia unor asociaţii de idei pe care întîmplările petrecute în jurul lui i le scoteau în faţă, sau ai fi putut crede că, din cînd în cînd, deschizînd un dialog de Platon sau o carte de Hegel, conspecta sau interpreta d'emblée un pasaj al cărui înţeles îi atrăsese altădată atenţia. Orice ai fi putut crede despre el, dar în nici un caz că scrie, şi în nici un caz că citeşte, se plimbă şi conspectează cu gîndul expres la însemnările pe care ţinea să le treacă în caietele lui.

Cel mult ţi-ai fi putut spune că, de vreme ce continua să facă filozofie, o făcea sub forma orală a unei gîndiri spontane şi intermitente, a cărei miză se consuma odată cu actul viu al desfăşurării ei. Dragomir nu credea în virtuţile scrisului şi în putinţa lui de a surprinde gîndirea unui om. Pentru el, scrisul era forma inertă de consemnare a unor idei regizate, nişte idei care, aşezate în rînduri şi ordonate în alineate, căpătau izul îmbălsămat a unor litere moarte. O gîndire moare din clipa în care te îngrijeşti să o aşterni estetic în pagină, aceasta era convingerea lui Dragomir. Tocmai de aceea, în ochii cunoscuţilor, Dragomir era întruchiparea unei inteligenţe prin excelenţă orale căreia îi lipsea în întregime ambiţia de a pune pe hîrtie ceva din gîndurile pe care le rostea. Şi pentru că aceasta era imaginea pe care Dragomir o avea în ochii semenilor, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l scoată din acest tipar spre a-i împrumuta ceva din trăsăturile unui om al scrisului.

Mai mult, Dragomir aproape că îşi întreţinea cu bună-ştiinţă această imagine. Mărturisea mereu că nu-i place să scrie şi că nu înţelege plăcerea pe care alţii o pot găsi în chinul de a obţine o formă estetică care să fie pe înţelesul publicului. Pentru filozof, scrisul însemna epatare a vulgului şi etalare a orgoliului. Mai mult, scrisul era o meteahnă de care suferă cei care sînt încredinţaţi că au o misiune de îndeplinit în lume, ca şi cum de cuvintele lor ar fi putut depinde soarta unei comunităţi. Şi ce poate fi mai van decît credinţa într-o asemenea misiune? Şi în timp ce spunea acest lucru, Dragomir scria şi îşi făcea notiţe în orele de singurătate. Scria pentru sine şi pentru legămîntul ascuns pe care îl încheiase probabil cu el însuşi: acela de a-şi dovedi sieşi că măcar aşa, prin însemnările cu care îşi umplea caietele, destinul său de filozof nu fusese frînt în întregime; că deşi fusese împiedicat să-şi dea doctoratul cu Heidegger, principiul viu al gîndirii sale nu fusese alterat, că deşi nu putea să profeseze o meserie pentru care avea toată înzestrarea din lume - profesor de filozofie -, dovada supravieţuirii sale filozofice stătea în consecvenţa cu care, neştiut de nimeni, îşi nota cu regularitate ideile. Şi astfel, analizîndu-l retrospectiv, după apariţia a trei cărţi purtînd numele lui, îţi dai seama cît de greu se potriveşte, în mintea noastră, conţinutul acestor volume cu alura de abstinent al scrisului pe care Dragomir o arăta semenilor. Şi atunci este o uimire să vezi cum un filozof căruia nu-i plăcea să scrie a putut totuşi să scrie atît de mult.

Al doilea motiv pentru care Caietele timpului îţi atrag atenţia este conţinutul lor propriu-zis: pur şi simplu avem în faţă o mostră de gîndire filozofică în forma ei cea mai nepervertită. Iar în cazul lui Dragomir, o astfel de gîndire se desfăşoară în patru etape: prin izolare, prin înşurubare, prin cristalizare şi prin recurenţă. Toate aceste etape, veritabile procedee de analiză a unei probleme filozofice, sînt parcurse de Dragomir într-o înlănţuire strictă. Să le luăm pe rînd:

Cînd se apleacă asupra unei probleme legate de timp - de pildă, momentele timpului (prezent, trecut, viitor), relaţia conştiinţei cu "acum-ul" vieţii noastre, repetiţia, succesiunea, periodicitatea, liniaritatea sau circularitatea timpului, creşterea sau trecerea ca fenomene temporale, istoria ca amestec de evenimente irepetabile şi repetabile, sau concepţia lui Aristotel, Augustin, Hegel sau Heidegger despre timp etc.-, cînd aşadar îşi alege o problemă anume, Dragomir începe prin a-i hotărnici graniţele. Cu alte cuvinte, dă mai întîi contur problemei, izolînd-o din noianul de teme asemănătoare. Odată tema izolată, gîndirea lui Dragomir înaintează printr-o adîncire treptată, pas cu pas, în interiorul ei: e ca şi cum ar pătrunde forînd şi excavînd numai acele nuanţe ce ţin strict de limitele problemei alese. În felul acesta, Dragomir se înşurubează la propriu în substanţa temei, străduindu-se să meargă cît mai mult în adîncul ei.

Analiza aceasta prin înşurubare va duce pînă la urmă la atingerea unui prag dincolo de care problema iniţială va lăsa locul unei alte probleme. Din acest moment, Dragomir va părăsi primul focar tematic, cel care a fost deja cristalizat prin înşurubare, şi se va concentra de acum încolo asupra noului focar. Va urma o nouă înşurubare cu apariţia unor noi nuanţe, şi, după ce procedeul va fi aplicat de cîteva ori, rezultatul va consta în ivirea mai multor focare de cristalizare a tematicii timpului. Aceste focare de cristalizare - adică problemele cărora Dragomir le-a dat contur în cursul analizei - îşi vor extinde din aproape în aproape nuanţele proprii, creînd în jurul lor cîmpuri tematice ce vor ajunge pînă la urmă să se întîlnească unele cu altele. Din acest moment, constelaţia tematică a timpului va fi în întregime cristalizată.

Recurgînd la o analogie, în Caietele timpului lucrurile se petrec exact ca în procesul de îngheţare a apei. Apa nu îngheaţă simultan în toate punctele volumului ei, ci treptat, din aproape în aproape: apar cîteva focare de cristalizare a gheţei, apoi altele, iar din iradirea lor se va forma un cîmp ce va cuprinde treptat toată masa apei. La fel în cazul lui Dragomir: constelaţia tematică a timpului se cristalizează prin convergenţa acelor nuanţe ce au iradiat din focarele iniţiale de analiză - de pildă, problema prezentului trimite la raportul dintre "acum"-ul vieţii omului şi conştiinţa lui, iar acest raport trimite la rîndul lui la problema raportului dintre existenţa în genere şi spritul uman, moment în care se ajunge la o cu totul altă problemă: există timp în afara existenţei umane? Fiecare din aceste probleme este învăluită într-o aură de nuanţe din încrucişarea cărora va rezulta constelaţia tematică a cărţii.

Odată constelaţia configurată, lui Dragomir nu-i va rămîne decît să revină asupra uneia sau alteia dintre probleme, reluînd, nuanţînd şi reiterînd idei cărora le conturase deja semnificaţia. De aici senzaţia că în Caietele timpului Dragomir reia mereu aceleaşi teme, revenind asupra unor distincţii conceptuale pe care nu numai că le pomenise mai înainte, dar cărora în plus le dăduse o semnificaţie atît de precisă încît cititorul trăieşte cu convingerea că o revenire asupra lor ar fi inutilă. Şi cu toate acestea, Dragomir revine asupra lor, spunîndu-le încă o dată şi evidenţiindu-le din nou, în virtutea unei gîndiri recurente în cursul căreia aceeaşi problemă e judecată succesiv din mai multe puncte de vedere. Această recurenţă a unei gîndiri care progresează prin tatonări, nuanţări şi reluări periodice este o trăsătură izbitoare a paginilor din Caietele timpului. Ea nu este de găsit într-o formă atît de vădită în primele două cărţi.

În concluzie, Dragomir izolează o temă, se adînceşte în ea prin înşurubare, îi atinge limita şi apoi trece dincolo de ea, creînd o ţesătură de teme din convergenţa cărora va lua naştere conţinutul propriu-zis al Caietelor timpului. Iată un exemplu pertinent de ceea ce înseamnă gîndire filozofică autentică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara