Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Cal de poştă de Simona Vasilache


Ce era dacă-şi dădeau bineţe, pe drum, undeva, le Facteur Cheval şi ticălosul lui Balzac, nutrind faţă de semeni gînduri de geambaş - ,les harceler comme des chevaux de poste, et puis les laisser crever au millieu du chemin..."? Ne-alegeam, pesemne, cu filozofia practică a unei utopii. Aruncă-i pe oameni, adică viaţa, dar amintirile lor pune-le bine. Nu s-au întîlnit, fireşte, niciodată, dar imposibila lor însoţire e jucată, să zic aşa, de două personaje, Comisionarul şi Arhivarul, din reeditarea recentă, la Cartea Românească, a romanului Cutia cu bătrîni, de Andrei Oişteanu.

Augurii unui timp ciudat (e, în seria de proză de la întinerita Carte Românească, şi ceva de ranforsare a unor pariuri vechi care - chestie de vremuri... - prima dată n-au ţinut) fac din textul de eseu vătuit cu poveste un fel de marteau de porte ce-a prins patină. Să nu atingi clinchenitoarea de metal, gura de leu cu delicată zăbală a uşilor în vîrstă şi înalte, că nici nu bănuieşti ce te aşteaptă dincolo. Totuşi, Comisionarul şi Arhivarul o fac, din patima poştaşului ducace, obişnuit să ciocăne totdeauna o singură dată. Şi se deschide. Peste prag, ca-n toate istoriile cu farmece de odaie, cu oameni demult ieşiţi din lume, vrăjindu-şi soarta-ntre pereţi, încetează viaţa prezentă, bună-rea, cum a fost, şi-n carapacea ei intră, enorm, delicat, scenariul de mister medieval. Bunăoară, Filip. Înainte, e un comisionar de flori, într-un port balcanic. Funcţionar cu oarece ştaif, într-o mahala colorată, intersectează întîmplător destine care nu-l privesc, mai trage cu urechea, primeşte confidenţe, scapă repede de tot balastul unor daraveri în care, la urma urmei, nu se bagă. Un intrus protocolar şi discret.

Pînă bate la uşa nepotrivită. Doamna K., femeie dintr-o bucată, proaspătă mamă părăsită de domnul D., care vrea s-o împace trimiţîndu-i buchete, îl tocmeşte pe Filip să-i poarte de grijă tatălui ei, Carol, gîndind de-o vreme la sinucidere. Lîngă bătrînul stafidit de nelumire, supărat ca un pustnic pe ispitele viului, fostul comisionar (,zugrav de biserici, corector într-o redacţie, negustor de mărunţişuri, contabil, îngrijitor la cimitir chiar şi cîte şi mai cîte...", om umblat, nu glumă) face o cură de tăcere. O cură cadaverică, aproape, într-un sanatoriu cît o cameră închisă. Un iad de buzunar, în care ghiujul dedat la neputincioase, însă de temut blăstămăţii îl afumă cu pucioasă. Cînd, în fine, încetează şi-ntre ei prinde cheag o relaţie ca de la satană îndărătnică la năpăstuit înger păzitor, pun de-un dialog filozofic din cale-afară, prea de viaţă şi de moarte pentru roman. În rama pe care Andrei Oişteanu o aşază, domol, bine-ar fi să se discute puţin. Să se întîmple, mai degrabă, lucruri mici, mirosind necurat, scrise frumos, a mister, ca iubirea dintre grec şi baba fermecătoare care-i luase minţile, apărîndu-i puberă: ,Toţi mahalagiii ieşeau în stradă să urmărească acest început de ritual de împerechere între Dimitrios, veneticul cu apucături şi gusturi de calif şi Felicia, tainica lui amantă, pe care n-o văzuse nimeni vreodată, dar despre care se spunea că ar fi avut numai treisprezece ani şi că ar fi fost frumoasă ca o zînă. Locul ei era în iatac - în spatele mai multor rînduri de perdele de mătase - ca acela al unei flori rare pe care soarele prea puternic, vîntul schimbător, praful ridicat de trăsuri şi privirile curioase ale mîrlanilor ar fi putut s-o ofilească." Amintirea aceasta, strecurată într-o birjă care străbate cartierul oriental, unde-l dusese de-atîtea ori pe Filip, cu florile lui, trece în visul lui Carol, care parcă vede aievea năruita casă de plăceri, cu grecul omorît în torturi de foştii-i efebi, arzînd în fumuri pestilenţiale, duhori de roze descompuse. Un tablou post-simbolist, de exotism răvăşit de-o stranie morbideţe.

Scene de port, lumi amestecate, sub aceeaşi ,învăţătură" a valsului cu moartea, din nou explicit, din nou supărător. Din nou discuţii. Şi ieşirea mortului din ladă, un leu împăiat colonizat de molii, fostul gadget al fostului fotograf Carol. O cutie, un bătrîn. Şi-o manivelă care, prinsă în dagherotip, îi învîrte şi pe una, şi pe altul. E începutul unei fascinaţii de novice faţă cu bliţul, care-l ţine pe Filip lîngă Leo cel vechi şi pleşuv, ,cadavrul unui om peste cadavrul unui leu", făcîndu-l să-şi scape ,prada" din cătare. Carol pleacă să se sinucidă, nu reuşeşte, ajunge să creadă (iarăşi, prea ,problematizant") că Filip n-a fost decît o păcătoasă conştiinţă, cum aveau, cîteodată, suprarealiştii, un copil inert prăvălit pe o ladă. Phil-hip - iubitorul de cai...

Dacă, în privinţa primei părţi a unui roman de vieţi în cartotecă, aveam a amenda felul în care-şi vorbesc doi inşi părtaşi ai cine ştie cărei alergări cu lampă, citind continuarea, îmi mai trece. Arhivarul chiar e poveste în toată legea, aşa nelegată cum pare, o cronică de burg decadent, în care un bătrîn bate (acelaşi motiv...) la o uşă - uşiţa unui ghişeu de mică publicitate - şi anunţă că primeşte ,obiecte stranii". Pe (simboluri, simboluri...) Intrarea Labirintului. A fost, la viaţa lui, un om de labirint, care-a cunoscut lumea din amintiri puse la poprire. Un poştaş surreal, refăcînd, în căutare de cioburi, subteranele unui palat. În micul lui imperiu de hîrtie mucedă, ca şi în călătoriile pe care le face, fără planuri, de parcă s-ar teme, după curiozităţile rîvnite, hazardul obiectiv îşi desfăşoară plasele. Nişte Wunderkammer întunecate şi pustii, unde înfloreşte o proză cu obiecte şi cu frisonantele lor legende. Un cult de vrăjitor, obişnuit să descînte fiecare mărgică în care luceşte o forţă care nu-i a sticlei şi nu-i a luminii, pune Andrei Oişteanu în descrierea unui bestiariu de fiare împietrite. Fierătanii care deodată se mişcă singure, deşi n-au viaţă de la Dumnezeu, aducînd necaz pe generaţiile dintr-o casă. Instalaţii de care oamenii fug cît pot, obiecte aruncate ca să se rupă zale de blestem. Pe ele, toate, le-adună, ca un colecţionar de groază (şi nu mă gîndesc numaidecît la Fowles, mai întîi la Poe...), solomonarul de-o seamă cu vremea care s-a amuzat să le nască. El ştie să le dea preţ maiestuoaselor inutilităţi cu puteri de noctambul, puterile vieţii ce le-a amprentat. Şi recunoşti, în adăpostul lui, atmosfera simbolistă, din uliţa nemţilor cu coadă, unde galantare de vechituri se destramă sub desuete aduceri aminte, îmbogăţită cu floare de sulf din ,oculta" suprarealiştilor.

Ritualuri de vînătoare, implorări de ploaie, prostul satului, şi el un strîngător de alte ciurucuri. Un hoţ de icoane, pescar, pe gîrlă, de sfinţi trimişi în procesiune, să facă să-nceteze seceta. Planete de papagal: ,Bătrînul intrase după o ţigancă cu galbeni în păr şi lulea în gură, care îi îmbia pe cheflii să-şi afle viitorul în Ťplanete de tînărť. Dar cui îi păsa de rostul stelelor, cu parale în chimir şi vin în maţe? Bătrînul îi cumpără toate Ťplaneteleť, cu lădiţă şi papagal cu tot. Îl fascina posesia unui astfel de obiect în care stăteau înghesuite, ca-ntr-o stranie arhivă, destine de un ban bucata." Aşa sînt toate. Chilipiruri, vieţi ieftine povestite scump. Imagini definitiv pierdute într-o oglindă uitucă, într-o pasienţă de om răbdător. E, în felul cum le inventează, grav, fără să se joace, Andrei Oişteanu, un amestec de magie neagră şi albă nostalgie. Un dor fără vise şi fără memorie.

Sau, poate, reveriile unui cinic învins de fantasme. Viaţa (şi al său mode d'emploi) nu contează cîtuşi de puţin - Carol vrea să-şi ia zilele, Bătrînul renunţă fără regret la toate ,utilitarele", pe măsură ce nu mai are loc - şi totuşi, pe ea, imprevizibilă, fastuoasă, tragică, o varsă, prin gurile lor amuţite, atîtea şi atîtea hîrburi moarte. Un fotograf şi-un arhivar, oameni care ogoiesc pierderile de timp, şi-un comisionar care-l risipeşte. De unde se vede că viaţa nu e timpul, ci ravagiile lui, în carnea (de lemn, de jad, de alpaca) a unor companioni la nesfîrşit schimbaţi. Şi că, dacă, cine ştie, poştaşul Cal l-ar fi întîlnit pe Vautrin, compromisul lor ar fi fost o sfidare suavă, ,ideală", dar nu mai puţin sfidare. Aşa cum o găseşti într-un roman în care cîtă poveste, atîta eseu. Şi cît eseu, atîta poveste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara