Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Proză:
Călăul cel bun de Mioara Apolzan


Şah şi Martini şi salată orientală sunt două povestiri pe care nu le-am inclus între prozele din vol. Carte de identitate, apărut în 1993. Nu mi-aduc aminte de ce n-am făcut-o. Le-am reluat după un timp şi am realizat că împreună cu Vânzătorul de narcise mov alcătuiau un triptic ce ar fi putut constitui nucleul unui roman. Mă ataşasem de personajul feminin, pe care îl voi numi în cele din urmă Maia. Mi s-a părut că întrevăd firele ce lăsau loc continuării, ca şi cum un plan cu bătaie mai lungă ar fi existat de la început. Citite împreună, cele trei fragmente, de acum le puteam considera aşa, comprimau prea mult contratimpul afectiv ce pune capăt unei iubiri. Hotărârea abruptă a Maiei trebuia motivată, nuanţată. Am intrat în lumea ei şi aşa au apărut prietenii, familia, vecinii, iar din familie un unchi. Poate că în clipa aceea ceva mi l-a adus în minte pe unchiul Gheorghiţă, la care am ţinut foarte mult şi pe care am vrut să-l aduc în carte, prelungindu-i viaţa. Credeam că va fi o apariţie episodică, punctuală. N-a fost aşa. Pe măsură ce scriam, povestea lui, peste care s-au suprapus amintirile mele, a urcat ca o apă freatică prin capilarele subconştientului şi a pus stăpânire pe text. În punctul ăsta m-am oprit. Aveam o datorie morală faţă de experienţa tragică prin care a trecut. În 1946, fiind implicat, ca reprezentant al PN}, în organizarea alegerilor dintr-o comună de lângă Râmnicu Sărat, s-a emis mandat de arestare pe numele lui. Convins de nevinovăţia, pe care, ca avocat, credea că o poate dovedi dacă rămâne în libertate, a refuzat să se predea, preferând clandestinitatea, care a durat nu câteva luni, cum spera el, ci 17 ani. Abia după 1989 am aflat mai multe despre rezistenţa anticomunistă din munţi şi, mai ales, despre decimarea elitelor din închisorile comuniste şi am înţeles că n-a fost un caz izolat. Aş fi vrut să recuperez tot ce se putea despre experienţa lui. Să-i refac dosarul. Sănătatea nu mi-a permis. Nici el n-a avut cum să mă ajute: prea bătrân fiind, a murit înainte de a putea reveni la întrebările fără răspuns din convorbirile noastre. Întâmplarea a făcut ca după moarte să nu ajungă la mine nimic din arhiva lui personală. Rămâneau amintirile mele foarte vii, e adevărat, dar pline de lacune, pe care doar imaginaţia le putea umple. Trebuia să aleg între a-l evoca într-un text memorialistic şi a-l lăsa ca personaj în roman, unde, pe o cale numai de ea ştiută, clipa îl adusese în pagină. Câţiva ani n-am depăşit momentul. Am publicat totuşi un fragment în România literară. Celor apropiaţi nu le-a scăpat ezitarea mea. Alţi prieteni, care aflau atunci de la mine că acel unchi a existat în realitate, mi-au sugerat să-i „certific" identitatea, preţioasă ca mărturie, ca document. Am încercat să separ povestea lui de nucleul iniţial. Părea simplu. N-a fost aşa. Segmentul de os grefat devenise coloana vertebrală a textului. Nu mai puteam renunţa la el. Textul funcţiona ca un tot. La fel ca şi acel du-te-vino dintre ficţiune şi realitate. Personajele şi întâmplările sunt în aceeaşi măsură reale şi fictive. Nimic din ceea ce auzim, vedem, citim nu rămâne în afara fiinţei noastre. Pe de altă parte, cât din ceea ce trăim sau credem că trăim ni se întâmplă cu adevărat? Am ales personajul -unchiul Ghe, cum îi spune Maia. Totuşi, când alţii, precum agenţii de securitate, vorbesc despre el, apare cu numele lui real - Gheorghiţă Popescu. Ca şi mătuşa - Elena. Nu ca Tea sau Nick, din ale cărui însemnări de front, aflate în posesia mea, am ales câteva fragmente. Poveştile celor pe care clipa sau destinul ni le scot în cale sunt sau ajung să fie cu timpul şi ale noastre.

Viaţa unchiului Gheorghiţă ar fi luat altă turnură, tot tragică, dacă în anii aceia n-ar fi existat o solidaritate tăcută, ascunsă, cu victimele represiunii comuniste. Într-un interviu cu Horia-Roman Patapievici, de la TVR Cultural, Cornelia Pillat, soţia scriitorului şi istoricului literar Dinu Pillat, cu care am avut bucuria să fiu colegă la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu", din păcate pentru scurt timp, referindu-se la anii de închisoare ai soţului ei, a numit acea solidaritate conspiraţia binelui. Formulare memorabilă cu o încărcătură de speranţă pe care prea adesea o uităm. Mi-ar fi plăcut ca titlu al cărţii, dacă m-aş fi oprit la cazul unchiului meu. N-am rezistat tentaţiei de a o menţiona, făcându-i Corneliei Pillat, postum, cuvenita reverenţă.

M.A.


O dăduse pe glumă, ar fi fost mai bine ca ea să renunţe, totuşi n-o făcuse. Ar fi însemnat ca data următoare el s-o ia pe alt fir, or, ea se agăţase de faptul acesta incredibil: clandestinitatea lui nu durase o săptămână, o lună, un an, ci 17 ani, adică 204 luni sau884săptămâni sau 6188 zile - un număr infinit de ocazii când cineva ar fi putut să-l toarne şi n-o făcuse, când nervii lui ar fi putut să cedeze şi s-ar fi predat şi n-o făcuse.

In tot acest timp, schimbase adrese, se mutase din loc în loc, ba la R.S, ba la Bucuresti, ba în comuna cutare, înapoi la R.S şi tot aşa. Se adăpostise când la un vecin, când la un fin, când la o rudă, când la un fost client, când la un simplu cunoscut. Ca să nu mai punem la socoteală lungile sau mai scurtele perioade petrecute în casa lui, împrejurare în care îl şi cunoscuse. Conspiraţia binelui, cum va spune peste ani, o doamnă, o Doamnă adevărată, care trăise tot în acel timp o experienţă dramatică.

Ca excepţia să confirme regula, undeva firul acestei solidarităţi tăcute se rupsese: la aproape un an de când fugise în seara alegerilor, fusese arestat în urma unui denunţ. Poate că atunci când îi povestise îi spusese cine o făcuse sau poate nu. Din cât îşi aducea aminte, nici în caiete nu apărea vreo menţiune în acest sens. Poate nici nu-l ştia. Oricum numele nu conta pentru ea. Important ar fi fost să refacă traseul locurilor unde se ascunsese, succesiunea lor. Nu reuşise. In felul sinuos - digresiv în care povestea, sărea etape, apoi revenea. Nu erau doar capriciile memoriei. Se ferea să dea nume, adrese ori locuri, informaţii precise dintr-o prudenţă necesară: nu voia să pună în primejdie pe cei care îl ajutaseră, riscându-şi libertatea şi chiar viaţa lor şi poate a familiilor lor. Nu-l trădaseră şi nici el nu-i trăda. Din episodul arestării s-ar fi putut face un film şi ea, ascutându-l, chiar construise câteva scenarii, căci relatarea lui

succintă lăsa loc liber imaginaţiei. Totuşi, îl consemnase în primul caiet aşa cum îl evocase el: se întorcea de la P., unde întocmise pentru fraţii Naum actele de vânzare a unor terenuri; menţionase numele lor, cum nu făcea de obicei, poate pentru că unul dintre fraţi fusese un poet junimist şi îi plăcea să se considere un apropiat al acestuia, nişte oameni extraordinari, adăugase (obiceiul lui de a vorbi în termeni laudativi despre persoanele cunoscute); fusese o tranzacţie profitabilă, cu un onorariu pe măsură, iar la plecare cei doi fraţi îi dăduseră trăsura până la B., unde avea treabă; pe drum, îl ajunsese din urmă o maşină din care coborâseră doi agenţi în civil, îl arestaseră şi-l duseseră la R.S. Din multele întrebări cu care îl asaltase, îi răspunsese laconic la două: da, deşi dat în urmărire, reuşise să ţină legătura cu unii clienţi ai săi, pe căi numai de el ştiute, şi să mai rezolve din cazurile avute în lucru şi, da, fraţii Naum, ca oameni de onoare ce erau, cunoscându-i situaţia, făcuseră ca banii cuveniţi să ajungă la mătuşa Elena.

Ideea conspiraţiei binelui o obsedase şi de aceea insistase:

- Cum a fost la început, am priceput. Dar tu te-ai ascuns atâţia ani. Uite, când ai venit la Bucureşti să mă iei la voi, mi s-a părut că circulai fără probleme: călătoreai cu trenul, la R.S. am ajuns ziua, era lume în gară, în drum spre casă ai trecut pe nişte străzi, una peste alta, te putea vedea oricine şi chiar sunt convinsă că te-a văzut multă lume şi totuşi...

- Măi, copilule, am şi eu steluţa mea norocoasă. ce să-ţi zic? Chiar am avut noroc, mi l-am mai făcut şi singur, dar de riscat, riscam în fiecare clipă, eram conştient de asta. Oricând puteam fi arestat, eram pregătit, dacă pot spune aşa. Să nu-ţi închipui că plecam pur şi simplu pe stradă, ca orice om care se duce la serviciu, după cumpărături, în vizită sau are chef de plimbare. încercam doar să dau impresia că nu mă deosebesc cu nimic de alţi trecători, dar eram mereu în alertă. Pânda sau veghea, cum vrei să spui, devenise o a doua natură şi, după un timp, ajunsesem să-i reperez destul de uşor pe eventualii urmăritori. Dar asta e altă poveste. Ţi-am spus că în primul rând am avut încredere în vecini şi te-ai convins şi tu de asta, când ai fost prima oară la noi. Lucrurile au venit oarecum de la sine. După fuga mea de la proces, a fost un fel de solidarizare tacită cu noi. Un pact al tăcerii, am mai vorbit despre asta şi n-o să încetez s-o fac, pentru că altfel n-aş fi supravieţuit atâţia ani. In linii mari, bănuiau unele lucruri, dar se comportau de parcă n-ar fi ştiut nimic. Ai văzut că ieşeam în curte. Insă n-am forţat niciodată nota. îmi alegeam momentul când nu era nimeni prin preajmă, de regulă aşteptam să se întunece. Cât mi-a stat în putinţă, am evitat să-i expun, să nu-i fac să mintă în caz că ar fi fost întrebaţi dacă m-au văzut, cum de altfel s-a şi întâmplat adeseori. Cam la o lună, uneori mai rar, erau chestionaţi acasă sau pe stradă, aşa, în treacăt, ca să nu semene a interogatoriu, de unul sau mai mulţi agenţi în civil: ce mai face doamna Popescu - curios, nu i-au spus niciodată «tovarăşa Popescu» - cine a mai vizitat-o, da dom' Popescu n-a mai dat pe-acasă? sfătuiţi-l să se predea, tot o să fie prins, măcar scapă mai ieftin. întrebări de rutină, cu aparenţa unei conversaţii paşnice, între cunoscuţi. N-a fost întotdeauna aşa, numai că acum nu vreau să vorbesc despre asta, agenţii de securitate în uniformă sunt alt capitol. Ei bine, după astfel de tentative de intimidare, în fond, asta erau, nu o dată vecinul respectiv o punea la curent pe Elena cu cele discutate. Uneori o şi prevenea de o iminentă descindere. Uite, madam Zapciu, care stă a patra casă peste drum de noi, casa aia cu marchiză, care-ţi place ţie, avea un nepot la Securitate. Cu ce anume se ocupa acolo, nu ştiu şi nici nu mai contează. Important era că îi da de ştire mătuşii lui, iar ea Elenei că în seara cutare o să fie o percheziţie la doamna profesoară. De obicei, informaţia era exactă, prea rar se întâmpla altfel, chestie de zile. Uneori nu eram acasă, dar alteori da. Faptul că eram avertizat mi-a salvat nu o dată viaţa. Ştiu că din afară pare greu de crezut că la multe percheziţii mă aflam în casă. La una ai asistat şi tu. Că eram în vizorul lor şi aveau toate motivele să verifice periodic dacă nu mă ascund în oraş sau prin împrejurimi mi se pare lesne de înţeles: îşi făceau meseria. Dar că, având totuşi unele informaţii despre mişcările mele, nu se putea să nu le aibă, nu au reuşit să mă prindă, asta m-a intrigat de la un moment dat.

Il întrebase:

- Vrei să spui că uneori nu mai păreau atât de interesaţi să te prindă, trecuse şi atâta timp, le mai scăzuse zelul? Cum îţi explici asta? Lipsă de profesionalism?

N-aveau superiori? Nu tremurau de frica lor? Vremurile erau cum erau, puteau fi acuzaţi de incompetenţă sau, şi mai rău, de sabotaj, de colaborare cu duşmanul de clasă. Ura de clasă flutura ca un strigăt de război, dacă pot să spun aşa, tu ştii mai bine, ai trăit asta pe pielea ta. Pentru mine şi cei de vârsta mea era o lozincă, nu prea ştiam ce conţinut să-i dăm, deşi manualele şi tot ce era legat de şcoală numai aici băteau: inegalitate socială, exploataţi şi exploatatori, exploatarea omului de către om etc. etc. Cine nu era sărac lipit pământului devenea automat un duşman de clasă, trebuia înfierat! Iar tu, că te mai şi sustrăgeai justiţiei proletare, erai un duşman la pătrat! Ce părere ai?

- Cum să-ţi explic? Motivul? Mai curând motivele. N-am nici o dovadă că mă ţineau sub supraveghere, mai lungind sau mai scurtând laţul. E un gând absurd. Nu poate fi aşa. Ar fi şi mai îngrozitor să fie aşa. Când mă gândesc la atâtea scene de coşmar, la presiunea, la teroarea în care am trăit clipă de clipă, amândoi, în toţi acei ani, aproape îmi vine să spun că suport mai uşor ideea că ura, înverşunarea lor, oricât de nedrepte, au fost reale decât să accept că s-au jucat cu viaţa mea, cu vieţile noastre. Pentru că panica, frica, umilinţa, disperarea, neputinţa, slăbiciunea - toate astea le-am trăit, sunt întipărite în fiecare celulă a mea, ca să vorbesc doar despre mine, şi fiecare operaţie s-a făcut pe viu.

- De ce te interesează atât motivaţia călăului? El tot călău rămâne, iar suferinţa ta, a voastră n-o răscumpără nimic!

- Nu e normal să mă intereseze? Atât doar că interesul n-a fost de la început acelaşi, s-a modificat în timp. Se creează o relaţie specială între urmărit şi urmăritor, între vânat şi vânător sau între victimă şi călău, nu spun o noutate. Totuşi, nou e totul când ţi se întâmplă ţie. Cu timpul ajungi să cunoşti, să ghiceşti reacţiile celuilalt, urmărirea se transformă într-o cursă, într-un pariu, câştigă cel mai puternic sau cel mai inteligent sau norocosul. Sau toate la un loc.

- Dar tu nu te confruntai cu un singur individ, un obsedat, un fanatic, personaj de roman sau de film, vezi Jean Valjean - inspectorul Javert sau Richard Kimble - doctorul din serialul ăsta El fugitivo, umbra ta, dublul tău negativ, căruia să-i poţi evalua în fiecare clipă forţele. Impotriva ta se pusese în mişcare un mecanism de represiune, pe care din afară n-aveai cum să-l cunoşti, pentru că mult-puţinul pe care-l ştiai tu despre Siguranţa Statului nu mai corespundea cu noua Siguranţă comunistă, Securitate cum o ştiu eu, deşi cu meseria ta e de presupus că erai mai informat decât alţii.

- E adevărat, câte ceva mai ştiam sau cel puţin credeam că ştiu. Ţine cont că în '46 comuniştii controlau deja Siguranţa, dar presupun că schimbările nu erau încheiate şi că mai rămaseseră din vechile cadre. Nu pot fi sigur, totul era destul de confuz atunci, nimic nu se întâmpla la lumina zilei, ca să zic aşa. Lumea, vreau să spun oamenii obişnuiţi, începuse să se teamă de Instituţia asta mult mai mult decât înainte şi destui - evident, nu şi canaliile -se solidarizau instinctiv cu victimele ei. Atunci, la început, eu am «beneficiat» de momentul ăsta de ruptură, când pârghiile terorii nu erau suficient de bine puse la punct şi te mai puteai strecura prin ochiurile plasei. Şi mai depindea şi de oameni.

- Călăul cel bun, adică.

- N-o să-i iau tocmai eu apărarea. Uneori însă viaţa te pune în situaţii complicate, când reacţionezi altfel decât te-ai aştepta. Să-l luăm, de exemplu, pe nepotul lui madam Zapciu. Dacă, într-un fel sau altul, s-ar fi aflat că a prevenit-o pe mătuşa lui, iar ea pe Elena, şi-ar fi pierdut slujba, în orice caz nu scăpa nepedepsit. Nu comentez acum de ce acceptase o astfel de slujbă. Vreau doar să spun că, mult-puţin, riscase pentru mine. Pot să neg că, dincolo de apartenenţa lui la un mecanism de represiune, un sâmbure de omenie rămăsese nealterat în el? Admit că ar fi putut să fie o excepţie, că se implicase emoţional - Elena îi fusese profesoară

- şi că omul s-a comportat în alte împrejurări la fel de dur ca alţii, cu metodele pe care cei mai bătrâni le ştim. Dar Elena sau eu îi datorăm un dram de recunoştinţă, nu zic mai mult - doar un dram de recunoştinţă? Poate tu, la vârsta ta, eşti mai tranşantă şi gândeşti că n-am dreptate, că degeaba am trecut prin ce-am trecut dacă nu-i urăsc pe toţi din tot sufletul, că umblu cu subtilităţi şi menajamente acolo unde nu e cazul. Poate crezi că Elena nu trebuia să-i mulţumească sau că am exagerat, mulţumindu-i, la rândul meu, când, la câtva timp după amnistie, l-am întâlnit pe stradă.

- Recunosc, m-ai pus în încurcătură. Nu sunt pregătită să-ţi răspund. Eu privesc lucrurile din afară, e adevărat, şi sunt tentată să-i bag pe toţi în aceeaşi oală. La urma urmelor, ştiau cu ce se ocupa instituţia asta, de unde mai şi luau bani frumoşi, başca alte privilegii. Nevinovat nu putea fi niciunul. Cu tine e altceva. îmi pot imagina valoarea unui asemenea gest în momente când viaţa ta atârna de un fir de păr. Omeneşte înţeleg de ce l-ai răsplătit cu un gând bun. Am să mai cuget. Am însă impresia că undeva te contrazici. Spuneai mai înainte că te obsedează ideea că securiştii, să nu le mai zic călăi, asta te duce cu gândul la securea gâdelui, la metode primitive, or, via KGB, Securitatea comunistă îşi rafinase torturile, revin deci, că securiştii ar fi practicat un joc pervers de-a şoarecele şi pisica, avându-te în gheare, dar neînfigân-du-şi colţii în tine, amânându-şi plăcerea, în timp ce tu treceai prin chinurile morţii. Mai poţi fi iertător? Altfel spus, mai e loc de nuanţe?

- Sunt două lucruri diferite aici. Poate e vina mea, trec de la una la alta şi nu-mi duc gândul până la capăt. Mai întâi, faptul că am supravieţuit în clandestinitate atâţia ani, pentru că, între altele, m-au ajutat mulţi, nu toţi la care am apelat
- şi nu pot să-i condamn -, destui însă ca să nu ajung să dorm prin gări sau prin parcuri.

Vocea i se voalase. Nici nu îndrăznise să-şi imagineze cât trebuie să-l fi costat un refuz, pentru că trebuie să fi trecut şi prin astfel de situaţii. Vorbea rar despre ele, nu dăduse nume şi nu-l auzise niciodată reproşând cuiva că nu l-a ajutat într-o împrejurare sau alta. Se întrebase cât aflase mătuşa Elena despre încercările lui. Probabil că doar o mică parte.

Fragment din romanul Imprudenţa de a iubi.

Titlul fragmentului aparţine redacţiei.