Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Calea către feminism de Nicolae Manolescu

Nu e prima oară când Mihaela Miroiu face destăinuiri autobiografice. Recenta ei carte (Cu mintea mea de femeie, Cartea Românească, 2017), apărută inițial în serial în „Literatura de azi”, revista on-line a lui Daniel Cristea-Enache, este aproape o autobiografie, construiă pe ideea descoperirii treptate de către autoare a feminismului.
Spun aproape, fiindcă, doar primele trei capitole din cele șase, câte conține cartea, urmează pas cu pas calea spre feminism care i-a marcat viața Mihaelei Miroiu, celelalte trei fiind mai degrabă improvizate și oarecum în afara temei principale, ceea ce nu le face, desigur, mai puțin interesante. Mihaela Miroiu scrie și în acestea expresiv și cu un umor care nu exclude o subțire autoironie. Miezul autobiografiei are însă o consistență faptică și ideatică superioară. Fiind vorba, în fond, de procesul asumării de către autoare a uneia din ideologiile importante ale secolului XX, care a dat naștere unor teribile dispute, cu exagerări de o parte și de alta, găsesc admirabil faptul că nu numai nu există nici o tentativă de prozelitism, nici o pledoarie, dar, din contra, cartea este o foarte naturală poveste a modului în care s-a constituit personalitatea tinerei femei din Sâncrăian de Hunedoara, fiica unui ofițer și a unei învățătoare, educată în România de la răscrucea deceniilor 6 și 7, în condițiile școlii comuniste, tot mai puțin restrictive, e adevărat, după reforma din 1966, dar care nu va permite încă ani buni decât un contact limitat cu lumea în care alte ideologii decât marxismul erau la ordinea zilei și nu, în ultimul rând, feminismul.
Așa se face că, existența de zi cu zi premergând concepției de viață, feminismul Mihaelei Miroiu a fost la început un șir de experiențe personale mai mult sau mai puțin obișnuite pentru cei care au trăit în societatea românească a epocii, nu lipsite de duritate câteodată. E vorba atât de desconsiderarea femeii, de falocrația tradițională, cât și de permanenta agresivitate a mediului masculin dominant, în forme directe sau insidioase. Autoarea culege din aceste experiențe cotidiene, bob cu bob, elementele, era să spun greșit dovezile, pentru viitoarea idee feministă. Care va încolți, după propria mărturisire, mult mai târziu. („Într-o seară, undeva pe malul mării, la un Murfatlar și la un cântec, Bill mă întreabă: - Mihaela, cum de nu ești tu filosoafă feministă? – Ce să fiu? De ce aș fi filosoafă feministă? Nu pot să fiu filosoafă pur și simplu?”) Deocamdată, în copilărie și în adolescență, sunt relatate cu mare simplitate întâmplări, gesturi, vorbe, relații între oameni, care se imprimă în mintea fetei și apoi a tinerei femei. E partea cea mai captivantă a cărții. Mamei, care „avea o situație mai ciudată, avea profesia ei de învățătoare, banii ei, sensul ei”, nu-i place să i se spună doamna căpitan, ci doamna învățătoare. Persoană emancipată, mama joacă de la început un rol în formarea fetei, convinsă, ea, „până târziu” că „bărbații sunt cei care pun țara la cale”, că „politica trebuie să fie ce fac bărbații”, că „eu m-am născut greșit”. Tatăl își ia fiica adolescentă la cârciumă, unde se află doar bărbați, cum se cuvenea până deunăzi, ca s-o instruiască pe această cale neortodoxă în privința apucăturilor tinerilor ofițeri care se prea poate să-i facă într-o zi curte. Iată doar două exemple. Trec peste momentele de agresivitate fizică sau verbală de care autoarea are parte până târziu, când, de pildă, un prieten, și nu un fitecine, îi spune soțului ei că Mihaela e o filosoafă foarte bună, în stare să-i țină lui fișele de lucru în ordine, ceea ce pe ea o șochează chiar mai mult decât o tentativă de viol din care scăpase teafără cândva. Citiți cartea și vă veți lămuri.
Ultimele trei capitole se transformă treptat din memorialistică în jurnal. Sărind de la una la alta, oarecum capricios, cartea crește ca interes documentar, privind anii de după revoluție, dar scade ca oglindă a intimității vulnerate a femeii. Lumea nouă e înfățișată din bucățele, nici măcar puse cap la cap ca într-un puzzle, cu același umor cu care erau relatate experiențele adolescentei, ceea ce face lectura la fel de plăcută. Vine vorba și de politică și de învățământ, nu lipsesc portretele, nici polemicile. Sine ira et studio. Mihaela Miroiu are o limbă ascuțită, când vrea, dar remarcele ei, indiferent de subiect sau de persoană, sunt mai mereu bine temperate. M-a amuzat replica dată lui Gabriel Liiceanu referitor la cum se învăța filosofia în facultate în regimul comunist. În stilul lui tranșant, Liiceanu își țintuise la stâlpul infamiei dascălii, de la care, chipurile, nu învățase decât un marxism elementar. Mihaela Miroiu are delicatețea de ai aminti pe toți profesorii de la care învățase carte. Chiar și pe Radu Florian, cu care am făcut și eu marxism nu mai știu prin ce an de facultate, eu fiind chiar un pic mai în vârstă decât Liiceanu, și care era departe de a folosi limba de lemn a filosofiei marxiste. Îi întind o mână de ajutor Mihaelei Miroiu: ceea ce îi scapă lui Liiceanu este că el a urmat facultatea cu ani buni înainte, ca și mine, când nici filosofia, nici literatura nu se treziseră din somnul dogmatic, dar că și atunci au existat profesori pe care nu i-am uitat.
Cu mintea mea de bărbat, am înțeles satisfăcător, sper, Cu mintea mea de femeie a Mihaelei Miroiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara