Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Calea lui Bacchus de Ioana Pârvulescu


Scriindu-şi cartea despre Flaubert - un fel de reconstituire, din cîteva oscioare, atît a dinozaurului, cît şi a lumii lui dispărute - Julian Barnes atrage de cîteva ori atenţia că renumitul prozator era blond. Cînd îi contempli portretul în cele cîteva fotografii păstrate prin muzee (arta fotografică era la început) rămîi cu impresia unui Flaubert şaten închis, către brunet, ceea ce e fals, se afirmă în Papagalul lui Flaubert. A citi literatura personală a unui scriitor, a compara ceea ce spune acesta despre sine şi despre ceilalţi cu ceea ce spun contemporanii săi înseamnă tocmai a corecta asemenea imagini-clişeu, care trec de la om la creaţia lui. Publicarea ediţiei critice de Opere ale lui Bacovia, îngrijită de Mircea Coloşenco (Academia Română/ Univers Enciclopedic, 2001) strînge laolaltă, pe lîngă poezii, poeme în proză, romane, publicistică, şi tot ceea ce ţine de omul Bacovia, de "Bacovia la persoana I". Materialul nu este vast, cum era şi de aşteptat de la un creator atît de parcimonios, documentele birocratice fac serioasă concurenţă celor literare, totuşi omul viu se poate reconstitui la fel de "întreg" ca personajul lui Julian Barnes. începînd chiar de la înfăţişare: Bacovia era mărunt şi avea ochii "de culoarea oţelului", cum se poate afla dintr-o descriere făcută de Vasile Netea în debutul unui interviu din 1943, mai degrabă "smuls" poetului decît "acordat" de acesta. Amănuntul despre ochii poetului mi se pare tot atît de izbitor ca cel despre culoarea părului lui Flaubert, căci imaginile fotografice cu Bacovia sînt, în ton cu poemele lui, alb-negru.
Scrisorile către Agatha, soţia lui, scurte ca nişte poeme într-un vers, interviurile în care vorbeşte mai mult intervievatorul decît cel intervievat, răspunsurile fără prisosuri la anchete şi încă două-trei mărturii înlocuiesc un posibil jurnal al poetului, pe care nu e deloc greu să ţi-l imaginezi: un rînd-două în fiecare zi, o sentinţă, o schiţă, o impresie. Intenţia de a scrie jurnal este însă certă: în acelaşi interviu, publicat de Vasile Netea în Vremea, Bacovia afirmă:

Mă preocupă apoi ideea scrierii unui Jurnal autobiografic, o carte de gînduri şi de destăinuiri (Duminică 23 mai 1943, orele 17).

Jurnal autobiografic" este o formulare ciudată, care poate trimite cu gîndul şi la memorii. înclin să cred totuşi că e vorba chiar de un jurnal şi că adjectivul a fost adăugat numai ca nu cumva cuvîntul jurnal, preferat încă, în anii '40, sinonimelor "ziar, gazetă", să se confunde cu acestea. Oricum, jurnalul rămîne, din păcate la stadiul de intenţie. (Există o pagină de însemnări autobiografice din 1933, dar aceasta nu aduce mari noutăţi). în ultimii ani ai vieţii, începînd cu 1955, soţia şi fiul lui Bacovia au consemnat în scris cîteva afirmaţii ale sale, care, alături de o filă în care apare hotărîrea sau constatarea "Nu mai scriu nimic" pot fi socotite ca mici însemnări zilnice de tip jurnal. Extrem de inegale, mergînd pînă la kitsch romanţios, au însă o amprentă specială, uneori destul de hermetică: "într-o zi m-am întîlnit cu mine, dar m-am schimbat pentru un amic"; "Tăcerea e oare tăcută sau melodică? Aceasta se cheamă singurătate"; "Pamfilică Şeicaru? ...un ticălos, a şters-o ca un trădător peste hotare"; "O carte aş mai vrea să citesc odată: Alixăndria" etc. în măsura în care nu poetul este cel care le-a reţinut, asemenea panseuri şi mai ales altele, de tipul "Dacă am existat, e că te-am iubit..." "S-a dus Agatha? O stea senină a fost în visul meu..." trebuie luate cu o anume reţinere. în privinţa reconstituirii vieţii cotidiene a lui George Bacovia mai convingătoare rămîn interviurile.

De obicei stau aproape toată ziua în casă, afară de cîteva ore de lecţii pe care le predau la şcoala din localitate. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. [...] Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. [...] Unii prieteni îmi spun că sînt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţă al casei mele (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia, mai 1927)

În cuplul Agatha Grigorescu şi George Bacovia, cea care vorbeşte este soţia, compensînd parcă, printr-o activitate verbală continuă, tăcerile lui. Intervievatorii consemnează cu eleganţă, cu reţinută iritare sau poate uşuraţi că au ce să publice, fraze de tipul: "intervine doamna Bacovia", "ne întreabă doamna Bacovia" etc. Ea este cea care pune lucrurile la punct şi care vorbeşte, constant, în numele lui, ca şi cum el nici nu ar fi de faţă. într-o însemnare din Agendele lui Lovinescu, unde e prezentă mai mult ea decît el (din poemele bacoviene se citea însă în şedinţele Sburătorului) lucrurile sînt spuse mai tranşant. în 1938, de pildă, e, la adresa ei, o simplă frază biciuitoare: "La 5, Agata Bacovia cu Terase albe şi palavre" (15 mai 1938). Singurătatea lui Bacovia, indiferent de oraşul în care s-a aflat este neobişnuită pentru un scriitor cu suficient succes ca, la sfîrşitul lui februarie 1933, cînd e invitat la Facultatea de Litere, să facă un amfiteatru ticsit, să fie ovaţionat minute în şir, să fie suit mai întîi pe un scaun, apoi de-a dreptul pe catedră ca să-l poată vedea toată lumea şi să nu aibă loc pe culoar, la ieşire, din pricina celor care se îmbulzesc să-l mai întrebe cîte ceva. Şi totuşi trăieşte retras, cum o spune în repetate rînduri, iar ca să obţii un interviu îţi trebuie multă perseverenţă. Cum scriitorii interbelici îşi construiau o viaţă publică intensă - cafenea, redacţii, autografe în librării, tîrguri de carte, conferinţe - atitudinea lui Bacovia nu a trecut neobservată. Tot Vasile Netea are năstruşnica idee de a-şi prezenta intervievatul făcînd o comparaţie insolită cu alţi scriitori, în funcţie de numărul telefoanelor la care pot fi căutaţi toţi aceştia: Nichifor Crainic la 4, Rebreanu la 3, Camil Petrescu la 2, Sadoveanu, Arghezi, Ionel Teodoreanu la unul singur. Bacovia, în schimb, "nu are nici telefon, nici nu e membru al Academiei, nu e un pasionat al premierelor şi nici pe stradă nu mi l-a arătat nimeni, niciodată". Cum cele mai multe întrebări sînt legate, în aceste interviuri, de cărţile scrise şi de viaţa literară, Bacovia concede să dea cîteva, foarte sumare, explicaţii.

Nu sîntem sfădiţi cu careva! Critica nu mă încîntă şi nici nu mă supără. Dacă găsesc un suflet bun care mă înţelege, mă alătur cu toată inima de dînsul" (N.C. Munteanu-Muntmarg, De vorbă cu poetul Bacovia, 13 sept. 1931).

Explicaţiile lui Bacovia despre poezia lui sînt dezamăgitoare, dacă le ceri mai mult decît pot da. De fapt ele nu fac decît să spună cum au luat naştere aceste poeme, nicidecum în ce fel trebuie citite şi înţelese. Poemele pleacă în genere de la stricta realitate (memorabilă rămîne "povestea" Decor-ului, care a fost, la origine, o simplă schiţă după natură, fără nici cea mai mică intenţie simbolică. Agatha Grigorescu-Bacovia, care confundă afirmaţii ale poetului utile numai pentru critica genetică cu o hermeneutică a propriilor texte, îi ia în răspăr pe criticii care şi-au bătut capul cu sensurile poemului. Ce e de reţinut totuşi, din spusele autorului este că gestaţia poemelor lui a fost întotdeauna foarte lungă, uneori de ani, că le-a purtat în sine şi le-a cizelat pînă la forma cunoscută azi. Lacustră, de pildă, îşi are originea într-o oră de geologie din perioada liceului şi a fost "purtată în închipuire" ani de zile. Acest lucru explică atît scurtimea textelor bacoviene, cît şi senzaţia de perfectă cristalizare pe care o trezesc.
Dacă biografiile şcolare dau o etimologie nobilă a pseudonimului Bacovia, de la numele roman al Bacăului luat din dicţionarul lui Hasdeu, (etimologie recunoscută de poet) mai există şi o altă explicaţie pe care purtătorul pseudonimului o dezvăluie (o inventează?) abia în 1943: calea lui Bacchus ("prescurtînd pe Bacchus în Baco şi adăugîndu-i apoi cuvîntul latin via- calea"). Motivele bahice au făcut parte atît din viaţa, cît şi din poezia lui Bacovia. Atmosfera poetică din Rar ("Vreme de beţie - / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie!") se destramă în reflexul din realitate. La 16 august 1936, tînărul critic Octav Şuluţiu dă, în jurnalul său, una dintre cele mai necruţătoare imagini ale căii lui Bacchus urmate de poet: "G. Bacovia bea, bea... E decrepit în ultimul hal. Şi totuşi bea, bea... în fiecare zi trebuie să fie scene oribile la ei acasă. Ea îl împiedică pe el să bea şi el nu se lasă. Agatha pare sortită pentru destinul acesta. A vrut să aibă un nume mare; îl are!... Poate a avut şi ambiţie să sprijine un om distrus sufleteşte..." Bacovia a mai trăit astfel două decenii.