Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Calmul, urgenţa (III) de Mircea Mihăieş

Criticii muzicali au remarcat la apariţie simplitatea deconcertantă a liniilor melodice. Ansamblul se înfăţişa neaşteptat de accesibil, cântecele puteau fi fredonate după prima audiţie.

Cu toate acestea, muzica lui Cohen nu aparţinemainstream-ului. Abia dacă o auzi în câte un bar sofisticat ori, ca fundal, în puţinele librării independente neruinate de lanţurile comerciale. Şi, desigur, o distingi în câte un apartament, noaptea, în întunericul înecat de melancolie al marilor oraşe. Titlul albumului vorbeşte despre contradicţia fundamentală dintre singurătatea omului şi felul în care aceasta se propagă într-o lume în care pactul secretului a fost anulat. „Problemele” nu mai sunt probleme, dacă nu sunt transpuse în mesaje publice. Doar prin împărtăşire (oricât de falsă şi superficială) fiinţa umană mai speră să-şi recapete speranţa şi echilibrul.

În ciuda forţei emanate de vocea baritonală a artistului – mai plină de energie ca oricând în ultimii zece ani – albumul are o acută dominantă feminină. Ea provine din împletirea cvasipermanentă a vocilor din background cu sunetele pianului electric.

Ritmul e relaxat, cu sunete prelungite, languroase, asemeni unor mătăsuri aşezate pe fundal de catifea. Ansamblul degajă un aer de gingăşie temătoare, de atentă pregătire a minţii pentru un lung interval al despărţirii. Doar ici-colo, într-o zvâcnire ce durează câteva secunde, simţi revolta şi regretul că spectacolul vieţii a atins finalul – chiar dacă ea evocă, mai mult decât alte creaţii ale lui Cohen, într-o inevitabilă circularitate, începutul. Ritmul general e indus de prima piesă, intitulată – pentru a elimina orice dubiu – Slow. Debutând cu un avertisment („I’m slowing down the tune/ I never liked it fast”), cântecul este o mărturie a aproprierii unui mod existenţial – lentoarea – ce nu are de-a face cu vârsta, cu bătrâneţea, ci cu ereditatea: e modalitatea de a trăi, moştenită de autor de la propria mamă. Adică un alt fel de a-şi asuma originea, de a-şi construi ritmul vieţii în acord cu dinamica sentimentelor. Nimic nu s-a schimbat – nici dorinţa, nici calitatea trăirii, nici emoţiile. Ele îşi păstrează consistenţa, exprimată în blândul apel de a mai adăsta „A weekend on your lips / A lifetime in your eyes”. Graba, accelerarea înseamnă doar atingerea mai rapidă a ţintei. Or, destinaţia nu poate fi, pentru bărbatul ajuns la optzeci de ani, decât finalul, dispariţia, moartea. Lentoarea constituie, aşadar, o tehnică existenţială de a amâna sfârşitul.

Almost Like the Blues e un poem/cântec sarcastic despre lipsa de reacţie a artistului în faţa violenţei, bestialităţii, nebuniei. Abstras în propria lume, acesta nu le înţelege decât traducând-le, transpunândule în propriul limbaj: cel al melancolicului blues. Abia redate muzical, ororile planetare îşi dezvăluie dimensiunea insuportabilă. Cântecul e şi o descriere a limitelor: limitele înţelegerii, ale acceptării, ale îndurării. Doar experimentând moartea, însoţind victimele pe conturul ei nemilos se poate ajunge la esenţa tragediei. Identificarea formulei muzicale ca gen proxim al dezastrului aruncă o palidă lumină optimistă, într-un peisaj unde Răul a cuprins totul.

Crima, violul, tortura, asasinatul, războiul, copiii dispăruţi sunt contrapuşi dramelor mărunte ale autorului: recenziile negative şi conflictul dintre părinţi privind talentul fiului. În felul acesta aproximăm dimensiunea ridicolului aspiraţiilor omului obişnuit, obsedat de micile lui manii, ignorând infernul care proliferează monstruos. Salvarea provine din meditaţie şi din preluarea învăţăturii: „There is no G-d in Heaven/ And there is no Hell below/ So says the great professor/ Of all there is to know/ But I’ve had the invitation/ That a sinner can’t refuse/ And it’s almost like salvation/ It’s almost like the blues”. Mesajul e limpede: pentru a înlătura dezastrul, trebuie să accepţi provocările realului şi să crezi în salvare. Nicio calamitate nu e atât de mare încât să nu poată fi înfrântă de prea-păcătosul om care-şi evaluează cu luciditate şi calităţile, şi defectele. Pe parcursul melodiei, vocea lui Cohen ezită între lamento şi revoltă, când stinsă, când mocnind de revoltă şi energie.

Acelaşi scenariu se perpetuează în Samson in New Orleans, dedicat urmărilor uraganului Katrina, devastatorul cataclism care a năruit mare parte din splendidul oraş din Louisiana. Semnificaţia cântecului se află în versul, „Let me take this temple down”, rostit de două ori. Tonul este profund liturgic, anunţat de sunetul înfundat al clapelor, ca pentru a stabili de la început dimensiunea dramatică a textului. Asemeni lui Samson, care, în Vechiul Testament, a distrus un templu şi i-a omorât pe filistenii adunaţi acolo pentru a aduce sacrificii zeului Dagan, eroul liric participă la devastarea oraşului plin de secrete. Cerând să fie lăsat să se odihnească lângă coloanele templului, Samson a smuls părţile de susţinere ale clădirii, murind împreună cu cei trei mii de barbari (Judecători, 16: 28 30). Simbolistica lui Cohen e însă mai complexă, deoarece îi invocă atât pe Fiul (pe Isus), cât şi pe Regele (Dumnezeul creştin), dar şi Hollywood-ul, oraşul iluziilor, numit aici Tensel Town, rezervându-şi sieşi rolul de răzbunător al păcatelor: „So gather up the killers/ Get everyone in town/ Stand me by those pillars/ Let me take this temple down”.

Corul îngerilor, figurat de vocile lui Charlean Carmon şi Dana Glover, subliniază, în partea a doua a cântecului, în momentul de maximă tensiune, al deciziei de a nimici templul ororilor, latura mistică a tragediei: nici măcar locurile cele mai bune („She was better than America”) nu mai pot fi salvate într-o lume a necredinţei şi păcatului. Ideea e reluată în A Street, unde eroismul, trădarea şi răzbunarea sunt singurele valori unanim acceptate. Sustrăgându- se scenariului în care abandonul, forţa fizică, moartea culturii sunt trăite sub forma alcoolului, cântăreţul îşi recapătă demnitatea, dar nu mai regă- seşte nimic din valorile trecutului: „The party’s over/ But I’ve landed on my feet/ I’ll be standing on this corner/ Where there used to be a street”. Şirul interoga- ţiilor existenţiale emise de vocea guturală, ezitantă, a cântăreţului sunt dublate, în Did I Ever Love You, de cele două voci feminine menţionate mai sus, într-un ritm accelerat, jubilatoriu şi, pe alocuri, batjocoritor. Morala e limpede: interogaţiile „maximaliste” sunt sortite să rămână fără răspuns.

Cele două cântece care urmează, My Oh My şi Nevermind, sunt variante pe tema zădărniciei şi eşecului. Nimic nu durează, nimic nu are profunzime şi stabilitate – aşa cum iubirea însăşi e părelnicie şi spectacol al vanităţii. „Nevermind” accentuează sentimentul dezolării şi al înstrăinării prin reducerea părţii instrumentale la acompaniamentul de tobe şi viori, cărora li se alocă o partitură ritmică, şi prin sonorităţile orientale ale versurilor rostite de Donna Delory. O vagă undă de lumină răzbate din Born in Chains, o reluare a ritualului eliberării din robia egiptenilor, unde strămoşii evrei ai lui Cohen se născuseră în lanţuri. Dar această libertate nu e completă, deoarece de ea atârnă păcatele unei vieţi trăite în indiferenţă şi orbire morală.

Finalmente, You Got Me Singing aruncă o perdea de optimism asupra apocalipsei la care fuseserăm părtaşi. O forţă mai puternică decât voinţa şi gândurile artistului îl obligă să schimbe, cel puţin muzical, modulaţia sumbră a cântecelor anterioare. Deşi nimic nu a intervenit în cumplitul scenariu, deşi râurile sunt moarte şi peisajul deprimant, deşi lumea nu mai există, artistul cântă, ultim aed şi martor, cu vocea brusc limpezită, despre ceea ce nu mai există, dar a existat cândva: „oamenii din vechime”.

Tonalitatea stinsă, mesajul compact negativ, disperarea mocnită şi nu puţinele căderi de tensiune (mai ales vocală) nu diminuează cu nimic valoarea acestui album, în care se aud, pe alocuri, sunetele copleşitoare ale capodoperei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara