Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Camil Ressu - 125 de Pavel Şuşară

In ziua de 26 ianuarie se împliesc 125 de ani de la naşterea lui Camil Ressu, unul dintre cei mai importanţi pictori români din prima jumătate a secolului XX.

După propriile-i mărturisiri, Camil Ressu provine dintr-o familie macedoneană, originară din regiunea Epirului, care se refugiază la Iaşi curînd după 1800, din pricina persecuţiilor la care sînt supuşi macedoromânii de către stăpînirea otomană. Bunicul pictorului, Alexis, a purtat, pînă la venirea în ţară, numele Rhesus, cu o evidentă rezonanţă thracă, dar care, după sosirea la Iaşi, suportă succesive modificări grafice şi fonetice ajungînd, în final, Ressu, după ce într-o fază intermediară luase şi forma Resus.

Remarcat ca un bun desenator încă din liceu, Camil Ressu se va înscrie mai tîrziu, în 1897, la Şcoala de Belle Arte şi va lucra în atelierul lui G.D.Mirea, pictor academist bine cunoscut şi preţuit în consecinţă. Dar pînă să ajungă la Mirea, care se ocupa cu elevii mai mari de la pictură, tînărul Ressu, aflat acum doar în faza incipientă care presupunea studiul desenului, lucra efectiv cu fostul consul al României la Odessa - şi, prin urmare, acreditat în pictura de marine -, Eugen Voinescu. După doar doi ani, plictisit dar şi în dificultate financiară, tînărul student părăseşte Bucureştiul şi pleacă la Iaşi unde, între timp, i se mutase şi familia, mai exact mama şi surorile, din pricina strîmtorării materiale survenite după moartea tatălui. Dacă la Bucureşti şcoala era formalizată excesiv după normele academismului oficial, la Iaşi lucrurile sînt de-a dreptul dramatice. Din punct de vedere artistic, capitala Moldovei este aproape un deşert. Un oarecare Teodor Costin, specialist în felii de harbuji, şi Stahi, profilat pe cozonaci şi ouă roşii, puteau fi zăriţi prin cîte o vitrină, iar la şcoală profesorul Bardasare pretindea picturii cît mai multă naraţiune. Nemulţumit profund de acest peisaj artistico-academic, Ressu se transferă la atelierul de sculptură al profesorului Gh. Popovici. Întoarcerea lui Octav Băncilă de la München mai înviorează puţin atmosfera şi redeşteaptă, cu subiectele sale sociologizante şi militante, nostalgiile socialiste ale lui V.G. Morţun, trecut acum la liberali. O dată isprăvite studiile la Iaşi, Ressu îşi pregăteşte plecarea la München pentru că, după pilda junimistă şi după tradiţia de la Şcoala de Belle Arte, era inacceptabilă desăvîrşirea instrucţiei în altă parte decît în Germania sau, în cel mai rău caz, la Viena. Parisul nu intra în calcul decît ca, evident, un loc sigur al rătăcirii şi al perdiţiei. În pofida acestui fapt, Münchenul nu este pentru Camil Ressu decît un oraş de tranzit şi locul în care va descoperi, în chiar mediul academic pe care se străduieşte să-l frecventeze, mirajul Parisului. O dată ajuns la Paris, se înscrie, evident, la Academia Julian şi frecventează vreme de şapte ani atelierul lui Jean Paul Laurens unde îi are colegi pe J.A.Steriadi, E. Stoenescu, S. Mutzner etc. Profesor admirat şi iubit de studenţi, Laurens îi va fi deşteptat lui Ressu interesul pentru compoziţiile monumentale şi pentru figurile puternice, decupate pregnant prin ştiinţa exactă a desenului academist. Unde, însă, nici Laurens n-a putut să-l convingă pe Ressu şi unde eşuase şi Mirea, erau temele tipice pentru academism, acele refugii în mitologii moarte şi în efigii seci. Spre deosebire de Stoenescu, de pildă, care coborîse din creuzetele aseptice ale aristocraţiei româneşti de la sfîrşit de secol, Ressu venea din viaţa reală şi puţintel chiar din mediul promiscuu şi suculent al proletariatului portuar. Iar acestui spectacol trist al lumpenului, cunoscut mai mult sau mai puţin direct, el îi adăuga şi oleacă de propagandă socialistă, culeasă de prin broşurile care circulau prin aceste medii sau chiar direct de pe la diverşi militanţi de serviciu. In timpul îndelungatei sale şederi la Paris, în afara contactului inevitabil cu mediul academic, în general, şi cu profesorul Laurens, preţuit profund şi sincer, Camil Ressu ia contact în mod firesc atît cu pictura stocată în muzee şi colecţii, cît şi cu mişcarea artistică vie, de dincoace şi de dincolo de Sena; diversă, cosmopolită şi, nu de puţine ori, de-a dreptul derutantă. Astfel, în muzee îi va cunoaşte, desigur, pe Ingres, acest rafaelit tîrziu, posedat aproape mistic de ideea perfecţiunii expresiei şi pătruns în aceeaşi măsură de înalta funcţie a desenului în definirea formei plastice, pe Cezanne, cel care sintetizează lumea în cîteva planuri şi descoperă în orice formă vie o geometrie elementară, pe fovii temperamentali şi pe impresioniştii cu suflet feminin, evanescenţi şi imponderabili. In timp ce afară va intra în contact natural cu reacţiile la impresionism, cu asidua aspiraţie către natura primitivă, frustă, necoruptă de sclifoselile de buduar şi de suspinele efeminate şi false. In mod sigur, nu îi vor scăpa, în această perioadă, nici încercările de înlocuire a hedonismului de tip art nouveau, confortabil şi decorativ, cu o atitudine frustă, cu exprimări directe şi cu caractere susţinute de energii elementare. În mod cert, tînărul pictor se regăseşte estetic şi temperamental pe această imensă plajă de oferte. Desenator prin practică şi prin opţiune, el are ce admira ca ştiinţă de a defini forma prin desen atît la academişti cît şi la Ingres, fovii îi excită, cu energia lor cromatică, propriile lui energii, iar culoarea cretoasă a lui Cezanne şi marea lui capacitate de a sintetiza monumental forme complexe nu îl vor lăsa nici ele insensibil. Cu alte cuvinte, Ressu afirmă de timpuriu, în practica sa artistică, primatul desenului, decupajul puternic, sculptural şi frust al formei, monumentalitatea compoziţiei, austeritatea mijloacelor de expresie, cromatica puternică, dar fără autonomie, şi exclusivitatea figurativului. Dar această identificare nu este suficientă. Elementelor deja enunţate pictorul le mai adaugă vreo cîteva care sînt esenţiale şi îi întreţin în permanentă stare de funcţionare tonusul expresiei şi motivaţia de a picta: ideologia, perspectiva sociologică, vocaţia monografică.

Încă de la Paris, Camil Ressu, ,,obsedat,, după cum singur o spune, ,, de vechile mele simpatii pentru lumea necăjită...,, frecventează cu oarecare consecvenţă întîlnirile socialiste la care ascultă verbul inflamat al lui Jaures şi are chiar mici explicaţii cu soldaţii călare ai Gărzii Republicane. O dată întors acasă, în 1908, în climatul politic şi moral încă marcat de răzvrătirile ţăranilor din 1907 şi de represaliile care le-au urmat, el se înscrie, cu acte în regulă, la socialişti, iar ceva mai tîrziu, în 1921, optează explicit ,,pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă,,. Aceste angajamente publice şi activităţi politice propriu-zise îi marchează puternic atît creaţia cît şi estetica şi morala implicită a operei. De altfel, există la el o permanentă oscilaţie între un anumit tip de pictură suficientă sieşi, fără contextualizări acuzate şi fără ideologizări subtextuale, şi o pictură voluntaristă, denotativă şi eroizantă, a cărei miză este artistică şi sociologizantă în aceeaşi măsură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara