Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Cancer și literatură de Daniel Cristea-Enache

O carte „în timp real” este Cel care cheamă câinii de Lucian Dan Teodorovici, autorul fiind și protagonistul ei, iar diferența dintre autor, narator și personaj ștergîndu-se după primele pagini. Teodorovici începe, demonstrativ, cu un alt roman, pe care plănuia să-l scrie; iar la finalul cărții de față va reveni la acela, ca un fel de indiciu (sau de superstiție) că remisia totală a cancerului limfatic va oferi din nou un viitor de prozator.
Între cele două secvențe de proză propriu-zisă, ficțională și marcată stilistic, se vor întinde boala, cu stadiile ei, și o carte non-ficțională, fără pretenții de literatură, tatonînd și „talonînd” cancerul și manifestările lui.
Protagonistul află destul de rapid de ce anume suferă, după întîlnirea deprimantă cu un faimos chirurg ieșean care-l asigurase că totul e în regulă (deși nu era) și, apoi, după diagnosticul exact pus la Cluj, unde este operat de un specialist cu suflet. Institutul Oncologic de la Cluj e locul unde se petrec destule dintre scenele narate în carte, iar la externare, pacientul pleacă de acolo cu un bizar sentiment de regret. De rîsu’-plînsu’ sînt episoadele de călătorie între Iași și Cluj: zburînd cu avionul în cursă internă, bietul erou decolează, dar ajunge în alt oraș decît cel de destinație (ceață, întîrziere, aeroport închis), e tratat, laolaltă cu tot grupul de pasageri, mizerabil, se hurducăie într-un autocar oferit cu chiu, cu vai, moare de foame, fiindcă tocmai lui un chelner îndatoritor nu i-a adus felul, în fine, parcurge o bună parte din lista legilor lui Murphy asociate cazului său. Tonul cu care sînt relatate asemenea peripeții ilustrative pentru actualitatea românească în care e prinsă, ca un tablou într-o ramă, drama lui Teodorovici este însă unul senin și chiar umoristic. Umorul negru, ironia și autoironia sînt folosite consistent de autor, pentru că ele țin, în primul rînd, de arsenalul său de apărare. Cancerul nu trebuie minimalizat, estompat, ignorat, dar nici literaturizat în regim de scriitură cu efecte retorice sesizante ori turnat într-o autenticitate ea însăși dureroasă, de jurnal. Cel care cheamă câinii nu e, prin urmare, nici literatură (nu vrea să fie), dar nici jurnal (fiindcă proiectează și urmărește o structură compozițională). E o carte neobișnuită atît prin curajul scriitorului de a-și urmări în pagini propria boală, cît și prin tonul său extrem de firesc. Departe de a deveni parte integrantă a unei drame sau melodrame literare, cancerul rămîne aici, așa zicînd, într-un stadiu incipient de literaturizare.
De altfel, „eroul” are un istoric încărcat de afecțiuni și probleme de sănătate, cărora cancerul limfatic li se adaugă nu ca o lovitură din senin, dar ca un fel de povară purtată în familie, de la o generație la alta. Amintindu-și cum le ura „la mulți ani!” mamei și bunicii, deși știa, atunci cînd o făcea, că fiecare dintre ele mai avea puțin de trăit, personajul narator are sentimente atît de amestecate, încît numai notațiile sale pe hîrtie le pot „sistematiza”. Pe de o parte, este durerea, interiorizată și resuscitată la fiecare declic al memoriei. Pe de alta, este raționalitatea, ba chiar cerebralitatea cu care se fac, retrospectiv și proiectiv, analizele. Teodorovici analizează dramele din familia sa, inclusiv pe a lui, cu o „răceală” aproape științifică. Literatura, ca și credința, nu vindecă și nu elimină din tablou boala: cu furie neputincioasă, după ani buni, fiul își amintește cum mama lui, bolnavă de cancer, a refuzat operația după dialogul „luminător” cu un „mare părinte” al Bisericii. Narată la începutul cărții în același stil „alb”, descriptiv, drama anterioară, a mamei, își păstrează teribilul impact traumatic: „Mama s-a îmbolnăvit de cancer undeva prin anul 1996. Avea patruzeci și unu de ani. Faptul că am și eu patruzeci și unu de ani acum are sau nu relevanță, habar n-am. Dar merită notat măcar în treacăt. Mama, revin, a fost toată viața un om rațional. Credea în Dumnezeu, dar într-un mod al ei, tăcut, deloc bisericos. Credea, aș zice, într-un mod nereligios. La scurt timp după ce a fost diagnosticată, a venit în Iași, unde eram eu student. Îmi amintesc bine momentul: o doctoriță, oferindu- i o rezervă cu televizor, neobișnuit de comodă pentru acea vreme, aproape i-a garantat vindecarea în urma unei operații. Îmi răsună și azi în minte procentul oferit de acea doctoriță: nouăzeci și cinci la sută. S-a stabilit totul. Data internării, cea a intervenției chirurgicale. Ar fi urmat să revină în două săptămîni. Fără să aflu atunci de ce, după cele două săptămîni, mama m-a anunțat că refuză operația. Că e sigură de vindecare, că nu va refuza nici un alt tratament, dar în nici un caz nu va accepta operația. Și în ciuda insistențelor mele și ale întregii familii, nu s-a răzgîndit. Am aflat ceva mai tîrziu ce se întîmplase în cele două săptămîni: nu știu exact cum, s-a autoconvins să meargă la Mănăstirea Cernica, așa am înțeles, unde avea să întîlnească un mare părinte al Bisericii Ortodoxe Române, pe Ilarion Argatu. Se dusese vestea că ar fi fost un fel de profet și, în orice caz, un lecuitor. (...) Părintele Argatu a simțit că, dacă mama va face operația, va muri acolo, în spital. A simțit el așa, prin urmare i-a comunicat ferm asta, asigurînd-o în schimb că se va vindeca negreșit dacă nu va accepta intervenția chirurgicală. Și a fost extrem de convingător” (pp. 11-12). După patru ani, în decembrie 2000, vine sfîrșitul bietei femei căreia i se „asigurase” vindecarea fără operație: „Mama a murit în urma cancerului, în spitalul din Iași, la cîteva săptămîni după operația pe care o acceptase mult prea tîrziu, la data de 8 decembrie 2000.” (p. 13).
Teodorovici face asemenea operații fără anestezie în trecutul lui familial și afectiv, evitînd o analiză prea întinsă a cazului său. Se poate vorbi de o performanță anume: să scrii despre cancerul tău fără să-ți tremure pixul pe foaie sau degetele pe tastatura computerului; și să scrii scoțîndu-te, în același timp, din primplan, deși tu ești subiectul dramei derulate narativ „în timp real”. Nu numai efectele retorice și stilistice le evită, consecvent, autorul; ci și, într-un mod de-a dreptul paradoxal, propria situație, descrisă sumar și cumva expeditiv, fără insistență asupra chinurilor și suferinței prin care trece. Cartea are în centru boala sa, dar în jurul acestui focar sînt trasate, urmărite, reamintite, povestite tot felul de istorii care nu au legătură cu cancerul, ci cu protagonistulscriitor ce le pune pe hîrtie. Dacă episoadele din spital, unele, sînt comic-grotești, alte „istorii” n-au nici cea mai vagă legătură – în afara unei simultaneități – cu caznele personajului. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, alegerile parlamentare de la noi, mersul autorului-editor la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, subiectul aprins al terorismului și al ultimelor atentate: e aici o „agendă” mult mai largă decît cea a autoscopiei bolnavului de cancer și a întocmirii unei fișe clinice de auto-observație. Firește că nu au nici o legătură alegerile din America și stadiile bolii proprii, însă cel care le urmărește, le urmărește într-un același interval temporal și le pune împreună, fiindcă așa e însăși viața noastră: cu lucruri și fapte diferite puse, nu se știe cum, la un loc, într-o unitate de timp. Nimic mai firesc. Rareori apare cîte o exprimare mai „prețioasă”, nelalocul ei în acest construct existențial reușit de autor: „uneori explicațiile sînt nesuferite și riscă să distrugă o întreagă corolă de minuni a lumii” (p. 90). Pentru o dată, stilul lui Teodorovici devine stîngaci. Dar aceasta e o excepție.
Cartea dovedește că un scriitor bun poate face literatură din orice, chiar și din cancerul lui, chiar și fără să facă „literatură”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara